Planeta debordează de inşi care vor să ajungă pe acoperişul lumii. Şi care nu sunt inventatori de leacuri-miracol sau constructori de dispozitive care schimbă lumea, ci simpli bursieri ai exoticului. Oameni inflamaţi până la obsesie de ideea ieşirii din rând.
Inşi a căror fascinaţie pentru futil le poate aduce gloriola unui anotimp, până când apare cineva cu o iniţiativă mai bizară. Tentaţia supremaţiei e greu de controlat.
În faţa goangelor şi a fixaţiilor, întrebările despre funcţionalitatea gestului îşi pierd relevanţa. E inutil să cauţi sensuri acolo se află doar ambâţ, combinat eventual cu inconştienţă. Răspunsul la întrebarea „De ce-ai făcut aşa ceva?” nu poate fi decât „De-aia”.
„Cartea recordurilor” contabilizează democratic excesele şi superlativele. Cine parcurge unul-două volume din antologie constată dezechilibrul dintre performanţa autentică şi ciudăţenia care stupefiază.
Prima se găseşte într-o teribilă inferioritate numerică. Foarte puţini sunt cei nimeriţi în „Cartea recordurilor” din întâmplare, fără să-şi fi propus, printr-un simplu episod de graţie superlativă. România a contribuit la această categorie cu doi oameni, ambii din sport: Nadia Comăneci şi Helmut Duckadam.
Însă grosul cărţii îl reprezintă recordmenii de meserie, cei hăituiţi de fantoma propriului lor excepţionalism şi dispuşi să rişte orice pentru a se uita de sus, măcar preţ de o ediţie, la restul speciei.
Unul mănâncă o sută de sarmale odată, altul bea cincisprezece beri într-o oră, altul stă o zi şi-o noapte într-un picior, altul ţine şapte anaconde în apartament. Uşa se deschide musafirului în haine negre: pericolul ca atacul de record să se transforme în atac de cord.
România nu rămâne niciodată datoare în materie de uluială gratuită. Geniul naţional privilegiază dexteritatea inutilă şi ludicul autosuficient, fără să se gândească serios la fructificarea potenţialului. Românii îşi asumă fără ezitare cauzele campionilor sezonieri.
Ei se pot întrece oricând în concursuri pentru cel mai mare păstrăv în cobză, cel mai lung cârnat afumat din lume, cel mai greu tort cu frişcă, cel mai împodobit brad sau cea mai scurtă fustă lungă. Există resurse nebănuite când premiul, aflat în buzunarul juriului Guinness, înseamnă propulsarea în Panteonul năzbâtiilor.
În schimb, pentru rezolvarea unei probleme grave, ne mobilizăm anevoie, cu scrâşnete, proteste şi nervi. Adunăm patru mii de Moş Crăciuni în Piaţa Constituţiei, dar nu găsim timp pentru dotarea bibliotecilor şcolare ascunse prin funduri de ţară (care, apropo, se închid pe capete).
Cu ani în urmă, o tânără din Sibiu făcea anticameră la „Cartea recordurilor” pentru cel mai lung titlu de carte: 1.093 de cuvinte. Nu se mai ştie ce a decis comisia de validare şi de fapt nici nu contează.
Persistă însă mirarea că tânăra nu şi-a propus să scrie pur şi simplu o carte bună. S-ar putea să avem aici una dintre explicaţiile defazajului în care trăim.
Şi chinezii sau germanii participă la competiţii din categoria cel mai lung râgâit sau cei mai mulţi ocupanţi ai unui Mini Morris. Numai că, odată ieşiţi din parcul de distracţii, ei se pun pe treabă şi proiectează cel mai rapid tren, cel mai mare pod sau cel mai modern aeroport.
Din păcate, noi rămânem în autocontemplare fudulă pentru te miri ce aiureală, în loc să tatonăm recorduri pentru care nici măcar nu e nevoie de genii ale tehnologiei: cel mai curat oraş, cei mai politicoşi locuitori, cea mai redusă birocraţie, cele mai bune servicii publice.
