Să divizeze serios Europa și să fractureze grav relația transatlantică.
"Statele Unite vor o confruntare cu China. Uniunea Europeană vrea să colaboreze cu China", a declarat într-un interviu pentru New York Times Bruno Le Maire, ministrul de finanțe francez, un apropiat al președintelui Emmanuel Macron, aflat la Washington pentru tradiționala reuniune anuală a Băncii Mondiale și Fondului Monetar Internațional. În opinia sa prioritatea strategică a Europei trebuie să fie independența, "ceea ce înseamnă creșterea capacități de apărare, promovarea propriei noastre viziuni asupra luptei împotriva schimbărilor climatice și a propriului nostru interes economic, accesul la tehnologii cheie astfel încît să nu fim prea dependenți de tehnologiile americane".
Subliniind încă o dată că pentru Uniunea Europeană este esențial să devină "independentă de Statele Unite, să fie capabilă să-și apere propriile interese, fie ele economice sau strategice". Obiectivul final fiind "recunoașterea Europei ca una dintre cele trei superputeri din lume pentru secolul 21", alături de Statele Unite și China.
În ce măsură această ambiție a Parisului are șanse reale să se împlinească este discutabil. Deocamdată mai toți observatorii consideră că între aceste mari ambiții și lumea reală există o distanță considerabilă. Nemaivorbind de faptul că Franța nu doar că asimilează ca discurs Uniunea Europeană cu Europa, ceea ce este evident abuziv, dar prin asumarea unui demers explicit de separare de Statele Unite intră în coliziune cu statele din UE de pe frontul estic care sunt conștiente că doar americanii le pot oferi garanții serioase de securitate. În aceste condiții, chiar dacă Franța va încerca să utilizeze prima jumătate a anului viitor, cînd va deține președinția UE, pentru a promova agresiv o astfel de agendă sunt de așteptat reacții negative semnificative din interiorul Uniunii. Mai ales că francezii vorbesc în paralel de o reconsiderare fundamentală a relațiilor cu Moscova, poate chiar de un aranjament comun de securitate pentru vechiul continent.
Pînă acum Germania a fost reticentă să sprijine această linie dar, în perioada post-Merkel, după ce un nou guvern se va instala la Berlin, foarte probabil în frunte cu un cancelar SPD, formațiune care tradițional privește cu simpatie Rusia, lucrurile se pot schimba. De altfel, și secretarul general NATO, Jens Stoltenberg, a avertizat asupra riscului unor tensiuni majore în interiorul NATO și UE dacă se merge pe acest curs. "Sunt de salutat demersurile europene sporite în domeniul apărării, dar acest lucru nu poate înlocui niciodată NATO și trebuie să ne asigurăm că Europa și America de Nord rămîn unite"."Orice încercare de a slăbi legătura dintre America de Nord și Europa nu numai că va slăbi NATO, ci va diviza Europa".
Pentru americani prioritatea zero este competiția geopolitică cu China, una dintre puținele chestiuni care are susținere bi-partizană într-un Congres altfel mai profund divizat ca oricînd. Iar în acest context Washingtonul s-ar fi așteptat ca aliații săi europeni tradiționali să i se alăture. Ceea ce nu se întîmplă, singura excepție fiind Marea Britanie. Din contra aude un discurs precum cel de la Paris care îi dă de înțeles că UE nu doar că nu dorește să se implice de partea Americii dar ar fi tentată chiar să exploateze în folosul său competiția sino-americană, pe care mulți o văd deja ca un Război Rece 2.0, chiar dacă unul foarte diferit de primul.
În acord cu o practică de acum încetățenită, pentru a evita să adopte poziții tranșante în chestiuni esențiale delicate Uniunea Europeană inventează o frazeologie din care fiecare poate să extragă ceea ce îi convine. De pildă în cazul relațiilor cu Beijingul Josep Borrell vorbește de o "abordare în mai multe dimensiuni" care vede în China un partener, un competitor și un rival. "Trebuie să colaborăm cu China, în calitate de partener economic cheie și actor politic fără de care nu putem aborda în mod eficient provocările globale". Iar în baza "autonomiei strategice" a UE, termen care descrie decuplarea de Statele Unite, promovată susținut la Paris, "ne propunem o cooperare internațională care să ne păstreze valorile și un sistem multilateral bazat pe norme".
În traducere liberă asta înseamnă că UE va continua și chiar va amplifica relațiile comerciale cu regimul de la Beijing, foarte probabil în prima jumătate a anului viitor urmînd a fi aprobat în Parlamentul European și amplul acord de investiții și comerț dintre cele două părți, acum suspendat, și din cînd în cînd va ieși cu o serie de critici publice față de violarea drepturilor omului de către chinezi, pe care, bineînțeles, Beijingul le va respinge categoric și va avertiza Bruxelles-ul să nu se amestece în afacerile interne ale Chinei.
Această poziționare a Parisului privind relațiile transatlantice nu este de dată recentă. Însă tensiunile s-au agravat după dezastruoasa retragere din Afganistan și mai ales după ce Australia a anunțat că renunță la un contract de zeci de miliarde de dolari semnat în 2016 cu Franța pentru livrarea unei flote de submarine cu motoare Diesel, în favoarea unui amplu și complex aranjament de securitate cu Statele Unite și Marea Britanie, care a primit numele de Aukus, care între altele prevede construcția în comun a unei flote de submarine cu propulsie nucleară. Pentru francezi a fost o dublă lovitură majoră. Pe de o parte este impactul financiar. Valoarea totală a contractului se ridica la o sumă care depășește bugetul de apărare anual al Franței, care este în jur de 50 miliarde de euro.
Însă probabil mai grav a fost un alt aspect. Parisul vedea în acest contract o cale de extindere a influenței sale în zona Indo-Pacifică, în acord cu demersul de obținere a "autonomiei strategice" europene în raport cu America. În plus, francezii erau foarte satisfăcuți de faptul că penetraseră "anglosfera", în detrimentul Washingtonului și mai ales a Londrei. Iată de ce anunțul privind Aukus a stîrnit o adevărată furtună la Paris care a mers atît de departe încît să-și recheme ambasadorii de la Washington și Canberra. Administrația Macron dar și presa franceză au explodat. S-a vorbit despre "trădarea secolului", despre un „cuțit înfipt pe la spate”, despre "afrontul anglosferei", după cum îl descrie Sylvie Kauffman în Le Monde.
În fapt, de o manieră foarte explicită în perioada anilor 1960 în care generalul Charles de Gaulle s-a aflat în fruntea țării și mai nuanțată ulterior, Franța și-a dorit dintotdeauna în perioada post-belică îndepărtarea Americii din Europa. Pentru francezi prin NATO Statele Unite exercită o tutelă, deranjantă pentru ei, asupra Europei. Este o opinie larg împărtășită în cercuri influente din sfera politică și din armată.
De pildă în luna martie a acestui un un grup de ofițeri de rang înalt, în retragere, grupați într-un Cerc Comun de Reflecție îi adresau o scrisoare deschisă lui Jens Stoltenberg, secretarul general al NATO, în care protestau împotriva proiectului NATO 2030, care în opinia lor, slăbește suveranitatea Franței. Proiectul în cauză propune o viziune strategică de viitor pentru NATO în acord cu dinamica geopolitică actuală. Semnatarii critică în special ceea ce ei consideră "eforturile susținute timp de douăzeci de ani din partea NATO de a crea în mod fals amenințarea unui "inamic rus", esențial pentru supraviețuirea unei organizații teoretic pur defensive, ceea ce a făcut ca Rusia să caute în Est o cooperare pe care Occidentul i-a refuzat-o".
Cu un an și jumătate în urmă același grup era chiar mai tranșant lansînd un apel prin care cereau "eliberarea de sub dominația americană și apropierea de Moscova". Sigur, se poate spune că nu e vorba de poziții oficiale. Însă tocmai de aceea, fiind lipsiți de astfel de constrîngeri, acest grup de generali poate exprima deschis opinii împărtășite la nivelul establishment-ului politic și militar francez.
Iritarea extremă a Franței este pînă la urmă de înțeles. Însă pasul făcut de australieni este unul logic și coerent. În timpul scurs din 2016 încoace situația globală și mai ales cea din arealul Asiei de Sud Est s-a schimbat enorm. O Chină tot mai agresivă a devenit o amenințare reală pentru Australia și pentru celelalte state din regiune. Ca și statele din Europa de Est australienii știu că Franța nu este în măsură să le asigure securitatea. Pentru asta au nevoie de America și de Marea Britanie, cu care oricum au o relație specială, o țară care spre deosebire de UE nu le vorbește americanilor despre "autonomia strategică" și nici nu-i anunță să nu se bazeze pe ea în competiția cu China.
Pentru administrația Biden, care a ieșit extrem de șifonată după retragerea din Afganistan, anunțul privind Aukus, care a venit cu puțin timp înainte ca UE să-și anunțe propria strategie Indo-Pacifică, a fost un semnal important privind determinarea Washingtonului de a contracara demersurile Chinei de a-și consolida o sferă de influență în regiune. Iritarea cu care s-a reacționat la Beijing și în egală măsură satisfacția cu care acordul a fost salutat în Japonia și Taiwan relevă faptul că este vorba de o inițiativă cu impact geopolitic semnificativ. Un impact care are reverberații și în Europa, și nu neapărat dintre cele mai fericite pentru noi. Focalizarea Statelor Unite pe competiția geopolitică cu China în combinație cu semnalele clare și repetate transmise de pe vechiul continent că UE, în fapt Germania și Franța, puterile care contează de fapt, nu au deloc intenția de a i se alătura Washingtonului în această confruntare și, în fapt, doresc chiar o decuplare de America în logica unei "autonomii strategice" pun serios sub semnul întrebării partenariatul transatlantic.
După cum remarca cunoscutul analist american George Friedman, într-un interviu acordat unei televiziuni poloneze, "Cînd ne-am uitat după aliați pe care să ne putem baza pentru forța maritimă din Pacific, i-am găsit pe britanici și australieni. Francezii nu erau!”. În plus, Aukus marchează o altă decuplare strategică: cea a Marii Britanii față de UE. Sigur, ar putea fi doar una temporară, însă ostilitatea Parisului față de Londra (niciodată, de la perioada de Gaulle încoace, relațiile dintre cele două părți nu au fost atît de grav deteriorate) nu lasă loc de optimism din acest punct de vedere. Rezultatul este un grad înalt de incertitudine privind securitatea pe continent, amplificat de marile tensiuni din interiorul Uniunii și de vulnerabilitatea în raport cu Rusia.
