În jurnalism se spune că o fotografie bună face cât o mie de cuvinte.
Afirmația este probată din plin de o fotografie făcută la Kremlin cu prilejul întâlnirii dintre Vladimir Putin și Emmanuel Macron, din care se vede cum liderul rus și-a plasat oaspetele la capătul unei lungi mese, sugerând distanța considerabilă care separă maniera în care Rusia și Vestul văd criza din Ucraina, cu fața la o statuie a țarului Alexandru I, cel în timpul căruia armata rusă sub comanda lui Kutuzov l-a învins pe Napoleon.
Cum Putin practică adesea astfel de jocuri psihologice (la prima sa întâlnire cu Macron, la Versailles, a întârziat o oră, gest la care recurge în mod curent atunci când are întâlniri la vârf) nu poți să nu realizezi încărcătura simbolică a acestui aranjament.
Decizia președintelui francez de a se duce la Moscova este, pe de o parte, în acord cu un demers început de el în 2019 când, în ciuda relațiilor tensionate cu Rusia și a sancțiunilor introduse de UE după anexarea Crimeei, și-a declarat deschiderea de a discuta cu Kremlinul un nou aranjament de securitate pentru Europa. Iar pe de alta, vine din dorința sa de a propune o alternativă europeană la discuțiile dintre Statele Unite și Rusia pe tema Ucrainei.
Numai că, după întâlnirea de la Moscova cu Vladimir Putin, Emmanuel Macron nu doar că nu a obținut nimic consistent, dar mulți consideră ca a fost umilit. S-au făcut chiar o paralelă cu o întâlnire de acum câteva luni dintre Borrell și Lavrov, caracterizată în același fel.
Parisul a trebuit să facă și niște rectificări jenante după ce Kremlinul a contrazis faptul că i-ar fi dat asigurări că nu intenționează să escaladeze criza din Ucraina, așa cum a susținut Emmanuel Macron la Kiev. În plus, el a mai trebuit să nege și faptul că în drumul de la Moscova la Kiev le-ar fi spus unor ziariști că o posibilă soluție pentru Ucraina ar fi „finlandizarea”. Cu trimitere la statutul Finlandei în perioada Războiului Rece, când a acceptat ca în materie de politică externă și de securitate să se plieze la interesele Uniunii Sovietice.
Era în fond ideea unei suveranități limitate, care se aplica de altfel, dar de o manieră sensibil mai restrictivă, tuturor fostelor state comuniste.
Din acest punct de vedere, Vladimir Putin a practicat un joc abil. Pe de o parte a ținut să salute eforturile și deschiderea către discuții de care a dat dovadă Macron, dar, pe de alta, a transmis destul de clar că o eventuală rezolvare nu poate fi găsită decât în relația cu America, principala putere decidentă din NATO. Rușii știu foarte bine cât de mult marșează Parisul pe ideea unei Europe suverane, ieșită de sub „tutela Statelor Unite”, așa că un astfel de mesaj umilitor este gândit în mod clar să accentueze tensiunile din interiorul alianței occidentale.
Criza ucraineană găsește un Occident destul de divizat, în ciuda aparenței de unitate care răzbate din declarațiile oficiale. Pentru că și celălalt actor major din UE, Germania, își urmărește prioritar propriile interese în dauna celor de securitate ale țărilor UE din estul Europei, direct vizate de abordarea strategică a Moscovei, de recâștigare a sferei de influență pe care o controla în perioada Uniunii Sovietice.
După ce tocmai a renunțat din motive pur ideologice la ultimele trei centrale nucleare, sub presiunea Verzilor, germanii au devenit și mai dependenți de gazele naturale rusești. În plus, influentul lobby industrial german nu dorește să-i fie afectate interesele comerciale pe piața din Rusia. O țară care oricum se bucură de simpatie în Germania, mai ales în rândul social-democraților aflați acum la guvernare.
"Germania refuză să permită aliaților NATO să trimită arme fabricate de germani în Ucraina, în timp ce Franța alege cea mai critică oră a alianței occidentale de la Criza Berlinului din 1961 pentru a cere o regândire fundamentală a structurilor și relațiilor politice occidentale”, scrie Walter Russell Mead în Wall Street Journal. Analistul american mai subliniază că „Rusia este în marș, iar Germania și Franța subminează diplomația americană și își urmăresc interesele individuale, aproape ca și cum administrația Biden nu ar exista".
Anne Applebaum, soția fostului ministru de externe polonez Radoslaw Sikorski, critică dur în The Atlantic faptul că, în ciuda „vorbăriei” oficiale din Vest, în fapt nu au existat demersuri cu adevărat serioase împotriva spălării de bani rusești, împotriva oligarhilor ruși care au cumpărat proprietăți imobiliare sau cluburi de fotbal în Marea Britanie sau Statele Unite și, în general, împotriva extinsei influențe rusești în mediile politice și de afaceri occidentale. În afara de asta, ea consideră complet neadecvată atitudinea adoptată de diplomații occidentali în relația cu oficiali și lideri ruși ca Serghei Lavrov sau Vladimir Putin „care se folosesc de agresivitate și sarcasm pentru a-și demonstra disprețul pentru interlocutor, pentru a prezenta negocierile drept inutile chiar înainte de a fi început și pentru a disemina spaima și apatia”. Pentru a sublinia apoi că „atunci când discutăm cu această nouă specie de autocrați, indiferent că sunt din Rusia, China, Venezuela ori Iran, avem de-a face cu ceva foarte diferit: oameni care nu sunt interesați de tratate și documente, oameni care nu respectă decât puterea pură”.
Sunt toate observații și critici corecte, numai că Anne Applebaum face totuși parte din acele elite liberale care militează pentru multilateralism în abordările internaționale, ceea ce presupune în esență să negociezi înțelegeri cu acești autocrați (nu asta doresc europenii, să revină la un acord de denuclearizare cu regimul ayatolahilor de la Teheran?), iar „deconectarea energetică” de Rusia la care face ea trimitere e greu de obținut atunci când închizi din motive ideologice centrale nucleare și te bazezi pe soluții alternative regenerabile în cazul cărora schimbi dependența față de gazele rusești cu dependența față de metalele rare controlate de chinezi.
În plus, impactul previzibil al sancțiunilor la adresa Moscovei, despre care se vorbește permanent, s-a diminuat considerabil. Rusia s-a pregătit pentru o astfel de eventualitate. Are rezerve valutare de peste $620 miliarde (o cincime în aur) și se poate baza pe sprijinul financiar al Chinei care, între altele, s-a declarat gata să facă schimburi comerciale bilaterale în monedele celor două țări, ocolind astfel un eventual blocaj al Moscovei în cadrul sistemului SWIFT.
După ce subliniază, într-un articol de opinie publicat în cotidianul britanic The Telegraph, că agresiunea lui Putin din Ucraina marchează un nou capitol în istoria lumii occidentale, un asalt asupra securității, stabilității, libertății și prosperității din Europa, premierul polonez, Mateusz Morawiecki, le cere elitelor europene să ia în serios, nu ca până acum, „ambițiile imperiale” ale lui Putin. Descriind maniera în mare parte pasivă cu care guvernele europene au reacționat față de amenințările în creștere venite de la Moscova drept miopie, un „act deliberat de cinism politic”. Ca și Anne Applebaum, premierul polonez acuză guvernele europene că au continuat să cultive legături de afaceri cu Kremlinul și să negocieze ceea ce el a numit „înțelegeri opace” cu rușii (cu trimitere probabil în special la Germania și Franța).
Morawiecki se exprimă extrem de critic la adresa acestor elite politice, de o manieră la care nu te-ai fi așteptat de la un prim-ministru în funcție, expunând corupția destul de răspândită din establishmentul politic european, exploată abil de Rusia lui Vladimir Putin. Și, mai mult ca sigur, și de regimul de la Beijing. „Din păcate, mulți membri ai elitelor europene au ales să ignore renașterea masivă a ambițiilor imperiale rusești. O listă lungă de lideri a optat pentru banii ruși; cazul lui Gerhard Schroder, care și-a tranzacționat cariera politică la schimb cu participații la companiile de energie rusești, este doar vârful aisbergului. Printre numeroșii colaboratori europeni ai Gazprom, Lukoil, Rosneft și companiile care construiesc Nord Stream 2 se numără foști cancelari, prim-miniștri, diplomați de rang înalt, consilieri prezidențiali și miniștri. Unii apologeți vorbesc despre piața liberă și despre "dreptul" lor de a accepta astfel de funcții după ani în serviciul public. Dar acești oameni nu au câștigat astfel de poziții din întâmplare. În calitatea lor de lideri naționali, ei au contribuit la elaborarea politicilor europene privind energia, economia și securitatea. Au avut acces la date secrete și au luat decizii strategice importante. Să-i numim ceea ce sunt cu adevărat: cai troieni folosiți de Rusia în întreaga Europă”.
Astfel de avertismente capătă și mai mare greutate în contextul a ceea ce fostul premier australian, Kevin Rudd, un fin cunoscător al realităților din China, numește „o schimbare monumentală” în relațiile dintre principalele două puteri autoritare din lume. Este vorba de recentul pact strategic ruso-chinez, consemnat într-o declarație comună de 5300 de cuvinte, semnată de cele două părți la Beijing, cu prilejul participării lui Vladimir Putin la ceremonia de deschidere a Olimpiadei de Iarnă.
Kevin Rudd a făcut această caracterizare în cadrul unei dezbateri organizate de Atlantic Council, la care a luat parte alături de fostul consilier pentru Securitate Națională în mandatul lui George W. Bush, Stephen Hadley. Acesta din urmă consideră și el declarația „un manifest pentru hegemonia globală a Chinei și Rusiei”.
Din punctul de vedere al lui Kevin Rudd trei sunt aspectele esențiale care pot fi extrase din documentul semnat de Vladimir Putin și Xi Jinping. Între care cel puțin două ne interesează direct. „În primul rând, prin pronunțarea împotriva extinderii NATO, este pentru prima dată când China emite o "opinie directă" pe această temă. În al doilea rând, vedem o opoziție "explicită" comună China-Rusia față de pactul AUKUS care prevede și construcția unor submarine cu propulsie nucleară pentru Australia. În al treilea rând, declarația conține aprobarea Chinei pentru "garanțiile de securitate pe termen lung, obligatorii din punct de vedere juridic" propuse de Rusia în Europa. Luate împreună, toate acestea marchează o repoziționare majoră a China, în „poziția de actor de securitate global”, într-un mod pe care eu personal nu l-am mai văzut înainte".
Dacă privim evoluțiile din Ucraina în contextul acestui pact strategic între Moscova și Beijing, realizăm că intrăm într-o nouă etapă de escaladare dramatică a turbulențelor geopolitice, care, după cum se știe din istorie, conțin riscuri substanțiale și pot avea consecințe majore, previzibil îngrijorătoare pentru Europa, în particular pentru România.
Din păcate, în acest moment Occidentul nu se află într-o poziție favorabilă în această confruntare. În interior este măcinat de tensiuni sociale, de bătălii identitare și este afectat de o criză amplificată de ceea ce Traian Ungureanu numește într-un articol de pe blogul său, „Sinucidere prin progres - sfârșitul civilizației occidentale”, „o dezarmare energetică” sub flamura „Green Dealurilor”, în condițiile în care unitatea transatlantică este zdruncinată de ambițiile Europei suverane visate de Emmanuel Macron și de ambiguitatea germană în relația cu Moscova.
Nici de partea cealaltă a Atlanticului lucrurile nu arată prea bine. Declarația unui înalt oficial al Departamentului de Stat, care a mustrat Beijingul „pentru că nu a folosit summitul pentru a încuraja Rusia să continue diplomația pentru detensionarea crizei ucrainiene" a provocat nedumerire și reacții ironice datorită manierei complet rupte de realitate în care ignoră motivația și semnificația pactului strategic Putin – Xi.
Este o manifestare a unei viziuni utopic naive, adoptate de o bună parte a establishment-ului occidental, care vede lumea prin lentila unui "instituționalism liberal”. Ignorând avertismente precum cel formulat de pildă în 2019 de Frederick Kempe, de la Atlantic Council, care scria că "este timpul să începem să ne îngrijorăm mai mult de ceea ce ar putea deveni cea mai profundă schimbare geopolitică de după perioada Războiul Rece”, după ce am greșit privind separat provocările reprezentante de China și Rusia la adresa ordinii internaționale.
