Modificările aduse legislației guvernanței corporative la firmele controlate de stat, denumite „întreprinderi publice” a creat noi bariere birocratice, fără să garanteze în vreun fel creșterea performanței acestora, ori limitarea sau eliminarea numirilor arbitrare în consiliile de administrație, precum și în managementul executiv.
Deși, nu era prevăzut în mod expres în PNRR (C-14-R9) decât înființarea și operationalizarea unui “grup operativ permanent”, guvernul României a decis să înființeze o agenție guvernamentală care să îndeplinească 3 obiective majore prevăzute în jalon, dintr- un total de 6 ținte, acestea din urmă referindu-se la: a) publicarea tabloului de bord de
monitorizare cu obiective financiare și nefinanciare și indicatori de performanță pentru toate categoriile de „întreprinderi publice”; b) reducerea cu 50 % a numirilor interimare în consiliile de administrație la firmele controlate la nivel central; c) reducerea cu 10% a numirilor interimare în consiliile de administrație ale firmelor de interes local; d) companii controlate la nivel central să fie cotate/restructurate în domeniul energiei și transporturilor în plus față de listarea acțiunilor Hidroelectrica.
Modificarea OUG nr.109/2011 reflectă o denaturare a sistemului de „guvernare corporativă”, fară să limiteze hazardul moral sau extragerea de rente, la care s-a angajat guvernul prin PNRR.
Având o abordare colectivist birocratică cu rădăcini trotskyiste, scrisă pe alocuri într-un limbaj rudimentar și confuz, cu pleonasme, precum și lipsită de corelații cu alte acte normative, OUG nr.109/2011 este un instrument prin care Guvernul a creat o autoritate publică ce se substituie firmelor de recrutare în selecția administratorilor la „întreprinderile publice” și care suplimentar are o funcție de monitorizare a acestor întreprinderi, aproape imposibil de îndeplinit, din cauza numărului acestora (aprox.1400).
În loc să simplifice procedura de selecție și să stabilească o perioadă de probă pentru persoanele care sunt selectate ca administratori la firmele controlate de stat sau de o autoritate locală, OUG nr.109/2011 a întărit o procedură birocratică de selecție reglementată anterior, ce trebuie executată într-un termen nerealist și care nu elimină amestecul politic, așa cum s-a urmărit în PNRR. În plus, OUG nr.109/2011 „birocratizează” firmele controlate de stat întrucât acestea sunt
obligate implicit să-și creeze departamente sau echipe care să se ocupe numai de raportări trimestriale, semestriale și anuale și „alte raportări” pe care să le trimită agenției înființate de guvern pentru monitorizarea lor, plus tot felul de comitete inutile (remunerare, gestionare a riscurilor, audit) care funcționează pe lângă consiliile de administrație, copiate în mod stupid după un model occidental care funcționează doar la firmele mari.
Consiliul de administrație și comitele consultative sunt structuri de monitorizare cu rolul de a diminua din costurile generate de hazardul moral și extragerea de rente. În sine, aceste structuri generează un cost care ar trebui să fie mai mic decât costul hazardului moral sau extragerii de rente. Altfel, existența lor nu se justifică. Dar în practică, în situația în care există audit intern și extern, rostul comitetelor consultative se anulează de la sine.
Prin urmare, birocratizarea excesivă a companiilor de stat majorează costurile suportate de firme, în loc să le diminueze, multe dintre acestea fiind în stare de faliment sau la limita supraviețuirii și nu constituie o garanție că hazardul moral și extragerea rentelor vor fi înlăturate sau diminuate.
Nu în ultimul rând, prin modificările aduse OUG nr.109/2011 se introduce „politica de proprietate”. După modul în care este definită această politică urmărește menținerea în proprietatea statului a întreprinderilor, ceea ce constituie un
mare pas înapoi față de primele reforme ale proprietății care s-au făcut în România acum 26 ani. Prevederile art.2’2 alin 3 din OUG nr.109/2011 cu privire la politica de proprietate sunt evazive și se îndepărtează de primul principiul înscris în Ghidul OECD privind guvernarea corporativă a întreprinderilor de stat cu privire la motivele exercitării proprietății
statului la aceste întreprinderi. În primul principiu din acest ghid OECD sunt înscrise o serie de cerințe care se referă la modul în care guvernul ar trebui să definească motivele și obiectivele proprietății statului, rolul statului și al altor acționari în guvernarea întreprinderilor de stat.
1.Observații pe textul OUG nr.109/2011, modificată, cu implicații practice
1.1.Politica de proprietate
În textul OUG nr.109/2011 modificată „politica de proprietate” este elaborată de Agenția pentru Monitorizarea și Evaluarea Întreprinderilor Publice – AMEPIP (art.2’2 alin 3 din OUG nr.109/2011). Este o eroare. Din moment ce întreprinderile publice se află sub autoritatea ministerelor care legal au ca funcție elaborarea strategiilor sectoriale (pe o anumită ramură economică sau pe o activitate specifică cum este cea de cercetare-dezvoltare) este firesc ca politica de proprietate să fie fixată de ministere, nicidecum de AMEPIP. De altfel, AMEPIP nu are expertiza necesară pentru a elabora o asemenea politică și nici nu decide dacă o întreprindere poate fi privatizată.
Dacă prin „politica de proprietate” se înțelege menținerea în proprietatea statului sau privatizarea unei întreprinderi, atunci ministerele sau autoritățile administrației publice locale – denumite generic în ordonanță – „autorități publice tutelare” sunt cele care pot decide privatizarea unei întreprinderi, deși un asemenea obiectiv pare să fie exclus din calcul, după modul de redactare a art.2’2 alin.(1) din OUG nr.109/2011.
OUG nr.109/2011 trebuia să fixeze cerințele pe care ministerele trebuie să le îndeplinească în ceea ce privește proprietatea asupra întreprinderilor pe care le au sub control, ceea ce este altceva si in spiritul Ghidului OECD privind guvernarea corporativă a întreprinderilor de stat.
Este necesar că politica de proprietate să fie transferată ministerelor și autorităților publice locale care pot decide oportunitatea privatizării unei întreprinderi sau menținerea ei în proprietatea statului.
1.2. Persoane cu „experienţă” în conducerea societăţilor sau regiilor autonome
Potrivit art.28 alin. (1) din OUG nr.109/2011 la societăţile administrate potrivit sistemului unitar, acestea vor putea fi administrate printr-un consiliu de administraţie format din 3 - 7 membri, persoane fizice sau juridice, cu experienţă în conducerea societăţilor sau regiilor autonome. Nu este clar ce se înțelege prin „experiență” față de o poziție de conducere într-o firmă și care ar fi termenul necesar dobândirii acestei „experiențe”.
Întrucât OUG nr.109/2011 este redactată lacunar, angajații AMEPIP interpretează abuziv norma juridica de la art.28 alin. (1) din OUG nr.109/2011 considerand că sunt eligibile la selecție pentru poziția de administrator numai persoanele care dețin sau au deținut poziția de administrator, președinte de consiliu administrație sau director general la o societate
sau regie autonomă, cu excluderea altor poziții, cum ar fi de director executiv financiar, vânzări, marketing ori alte poziții de conducere. Întrucât m-am confruntat la AMEPIP cu această situație, trebuie făcută o îndreptare fie în textul
ordonanței, fie în HG nr.639/2023, astfel încât să se permită oricărei persoane care a deținut poziția de administrator sau director executiv/manager pe diferite nivele într-o companie să candideze dacă are o experiență de cel puțin 2 – 3 ani. Sigur că termenul ar fi fixat tot arbitrar, dar măcar se extinde aria persoanelor care au deținut o poziție de conducere, indiferent de nivel (administrator, director general, director sucursală) sau domeniu (financiar, marketing, vânzări, administrativ).
1.3. Studii și „experiență” în profesie 7 ani
La art.28 alin.(3) din OUG nr.109/2011 „membrii consiliului de administraţie trebuie să aibă studii superioare şi experienţă în domeniul ştiinţelor inginereşti, economice, sociale, juridice sau în domeniul de activitate al respectivei întreprinderi publice de cel puţin 7 ani”. Este o cerință legală controversată cu efecte perverse în practică.
Legiuitorul probabil că a urmărit eliminarea persoanelor fară competențe profesionale, dar s-a ajuns în situații absurde și la o aplicare abuzivă a acestei dispoziții legale. Termenul de 7 ani este fixat în mod arbitrar, întrucât nu este o garanție a competenței profesionale și nici a abilităților profesionale.
De exemplu, un inginer chimist dacă face dovada că a lucrat 7 ani exact în specialitatea înscrisă în diplomă este eligibil pe o „listă scurtă” a candidaților de administratori la o firmă din sectorul energetic sau din industria alimentară, deși nu ar avea nici legătură cu domeniul specializării sale.
De asemenea, daca un absolvent al Academiei de Studii Economice în relații internaționale lucrează în management financiar, funcționarii AMEPIP nu vor lua în calcul vechimea în profesie pe motiv că nu a lucrat exact în domeniul înscris în diplomă, adică in în relații internaționale. Absurdul nu se oprește la asta.
Am avut un caz cu o persoană care absolvise Facultatea de Management la o sucrusala teritoriala ASE București și prezentase diploma plus un document care dovedea experiență peste 7 ani în funcția de manager la o firmă privată. Funcționarii AMEPIP au respins candidatura pe motiv că persoana nu ar fi făcut dovada experienței în profesie, deși o
făcuse. În plus, în optica funcționarilor AMEPIP persoana nu prezentase o adeverință care să ateste vechimea în profesie în formatul agreat (dar nepublicat !) de Agenția Națională a Funcționarilor Publici, deși postul era pentru un administrator la o firma de stat, nicidecum de funcționar public. Situația respectivă pe care o pot dovedi, este un abuz și pornește de la faptul că funcționarii AMEPIP stabilesc în mod arbitrar formatul documentelor ce trebuie prezentate de candidați, în lipsa unui format standard al acestora într-un act normativ, cum ar fi HG nr.639/2023.
Situațiile generate de această normă abuzivă de la art.28 alin.(3) din ordonanță pot fi evitate daca din punct de vedere legal se solicită o vechime într-o profesie, din punct de vedere generic, nu neapărat care să coincidă cu ceea ce este scris în diplomă de absolvire în sectorul de educatie terțiar. Evident trebuie păstrată condiția ca un candidat să fi absolvit o instituție de învățământ superior.
1.4. Funcționari publici în consiliile de administrație ale firmelor controlate de stat
Potrivit art.28 alin.(5) din OUG nr.109/2011 la firmele de stat administrate în sistem unitar sau dualist ,cel mult doi membri ai consiliului sunt funcţionari publici sau personal al autorităţii publice tutelare sau al altor instituţii sau autorităţi publice, în cazul în care consiliul de administraţie are mai mult de 5 membri. În caz contrar, un singur membru al consiliului de administraţie sau al consiliului de supraveghere este funcţionar public sau personal al autorităţii publice tutelare sau al altor instituţii sau autorităţi publice”. Norma juridică de mai sus impune firmelor controlate de stat să numească cel puțîn un funcționar public sau o persoană angajată pe bază de contract la un minister, agenție guvernamentală sau autoritate publică locală. Funcționarii publici nu au competență și experiență profesională în conducerea firmelor, așa încât prezența lor în consiliile de administrație este un cost inutil pe care îl suportă firmele de stat. Se perpetuează un prost obicei care există în România încă din perioada interbelică a sec. XX (când se numeau „comisari”) ca funcționarii publici să facă parte din consiliile de administrație al firmelor de stat. Funcționarul public ("agent") apare ca extractor de rente,fiind în relație de dependență față de persoana care l-a propus (omul politic,- pozitia de "principal" în relație), ca urmare a unei asimetrii de putere. Norma juridică mai sus menționată (art.28 alin.(5) din OUG nr.109/2011) merge mai departe, întrucât nu face referire doar la funcționarii publici, ci și la persoane angajate pe bază de contract la ministere, agenții sau autorități publice locale, care de regulă sunt persoane de la cabinetele demnitarilor.
Este aceeași situație ca la funcționarii publici. Prin urmare, norma juridica încurajează extragerea de rente, așa încât nu realizez care este îmbunătățirea adusă prin modificarea succesivă a OUG nr.109/2011 dacă lucrurile nu s-au schimbat sub aspect structural, adică pe fond. Funcționarii publici nu au ce căuta în conducerea firmelor de stat, decât dacă își dau demisia din pozițiile pe care le dețîn și au pregătirea profesională necesară pentru a ocupa o poziție de administrator. Situația nu poate fi comparată cu o firmă din sectorul privat, unde acționarii suportă costurile incompetenței unui administrator. La firmele de stat toți contribuabilii suportă indirect costurile extragerii de rente și a incompetenței celor numiți.
1.5. Cerințele solicitate candidaților la poziția de administrator
Luând în considerare prevederile art.4, art.28 alin.(3), art.28 alin.(4), art.30 alin.9, art.33, precum și art.34 alin.1, 3 și 4 din OUG nr.109/2011, AMEPIP solicită candidaților să completeze 10 declarații, separat de alte documente. Întrucât formatul acestor declarații nu se regăsește în actul normativ subisidar legii (H.G. 639/2023), firmele de stat care publică anunțul (separat de autoritatea publică tutelară) stabilesc după cum consideră de cuviință formatul acestor declarații, cu riscul că angajații AMEPIP să le respingă, dacă invocă lipsa unor date sau cum trebuie să arate ca formă. Prin urmare, această situație trebuie îndreptată că să fie înlăturat arbitrariul. Numărul declarațiilor trebuie redus semnificativ, iar formatul trebuie să fie standard pentru toată lumea.
1.6.Termenul de selecție al administratorilor cu mandat de 4 ani
Conform OUG nr.109/2011 modificată și H.G. 639/2023, procedura de selecție și nominalizare a administratorilor cu mandat de 4 ani se realizează într-un termen de 5 luni, care ar putea fi prelungit cu 2 luni. Termenul este nerealist, întrucât trebuie executate sau îndeplinite aproximativ 32 de proceduri și cerințe. Unele dintre aceste proceduri și cerințe trebuie executate de autoritatea publică tutelară, adică de un minister, agenție, autoritate locală, pe când altele de AMEPIP sau firma de stat în trei (3), cinci (5) sau zece (10) zile, ceea ce este imposibil. Prin urmare, există riscul depășirii termenului legal de 5 luni și a celui maxim de 7 luni în care se poate face selecția administratorilor cu mandat de 4 ani. În acest interval firma de stat poate avea administratori provizorii cu un mandat de 5 luni, cu o prelungire de cel mult 2 luni, adică identic cu perioada necesară pentru selecția administratorilor cu mandat de 4 ani. Evident se naște întrebarea ce se întâmplă daca după 7 luni nu s-a făcut nici o selecție, întrucât firma de stat riscă să rămână fară consiliu de administrație. Nu este o situație ipotetică. OUG nr.109/2011 enumeră niște cazuri în care mandatul unui administrator provizoriu ar putea fi prelungit, dar această enumerare ignoră cea mai des întâlnită situație, respectiv când există un dezinteres pentru ocuparea unui post de administrator sau oferta de contractare nu este suficient de bine cunoscută (asimetrie de informație).
Sunt multe „întreprinderi publice” neatractive unde indemnizațiile administratorilor sunt mici, la care cu dificultate pot fi identificate persoane dispuse să aplice. Situația este pe deplin explicabilă, întrucât oamenii judecă și iau decizii în funcție de un cost de de oportunitate. Cu alte cuvinte, orice persoană care analizează o cerere pentru un post de administrator socotește că nu este rentabil să lucreze pentru un venit mic și în același timp să-și asume multe constrângeri și răspunderi legale ce vor atrage în viitor costuri mari, inclusiv pușcăria. Pe cale de consecință, competiția va fi puternică la firmele mari profitabile, unde există deja o clientelă politică și competiția va fi slaba sau inexistentă la firmele mici nerentabile.
1.7. Avizele AMEPIP emise în procesul de selecție
AMEPIP emite aviz conform la raportul comisiei de selecție (art.22 din normele metodologice aprobate prin HG nr.639/2023), iar ulterior mai emite încă un aviz (art.29 alin.(10) din OUG nr.109/2011) la „contractul de mandat încheiat cu administratorii, precum şi la modificările acestuia. După această ultimă „avizare” contractul de mandat încheiat cu persoana selectată ca administrator se aprobă de către adunarea generală a acţionarilor.
Dacă AMEPIP este implicată în selecția candidaților, având în comisia de selecție 2 membri și un expert „independent” pe care îl angajează, nu este nevoie de vreun aviz la raportul final al comisiei.
În ceea ce privește avizul emis de AMEPIP la contractul de mandat există iarăși o problemă. După natura sa juridică, acest aviz este conform (nu este consultativ sau faculativ) fiind o operaţiune procedurală ce se execută premergător emiterii unui act administrativ. De asemenea, se știe că avizul nu este act administrativ, întrucât nu produce efecte juridice de sine stătătoare. Ori, dacă AMEPIP emite aviz la un contract de mandat, care este actul administrativ ? Hotărârea adunării generale a acționarilor care aprobă contractul de mandat nu este act administrativ. Probabil că textul legal a fost elaborat de un birocrat care cu premeditare a pus pe același nivel actele juridice din sfera dreptului
1.8. Când este aviz și când nu este aviz
După cum este redactat, art.29 din OUG nr.109/2011 tratează numai selecția administratorilor cu mandat de 4 ani. Aici apare problema avizării contractelor de mandat despre care am scris. În schimb, art.29’1 din OUG nr.109/2011 reglementează situația în care o „întreprindere publică” are nevoie de administratori provizorii, dacă numărul administratorilor a scăzut sub minimul legal. Pentru administratorii provizorii OUG nr.109/2011 nu mai prevede obligativitatea avizării contractelor de mandat. Cu toate acestea, AMEPIP face evaluarea candidaților propuși pentru un mandat provizoriu.
1.9. Procesul de selecție a candidaților pentru poziția de administrator cu mandat de 4 ani
Potrivit OUG nr.109/2011, procesul de selecție cuprinde 36 de proceduri și cerințe ce se execută etapizat în decurs de 150 zile, ceea ce este nerealist. Termenul ar trebui prelungit, iar procedura simplificată pe cât posbil. Ar fi nevoie de anunț, scrisoarea de așteptări, profilul candidatului. Este suficient.
1.10. Scrisoarea de așteptări
La scrisoarea de așteptări trebuie făcută modificări. La art.3 alin.(1) din HG nr.639/2023 este prevăzut că „scrisoarea de aşteptări acoperă o perioadă de cel puţin 4 ani”. Cel care a redactat și fixat acest termen habar nu are cum se face o prognoză a pieței și prognoza la o firmă, pe o modelare sau o analiză financiară. Condițiile pieței se schimbă cel puțin odată la 2 ani, așa încât o scrisoare de așteptări nu poate conține obiective și indicatori de performanță care să se realizeze într-un termen de cel puțin 4 ani.
1.11. Plan de administrare și plan de management
OUG nr.109/2011 prevede întocmirea unui plan de administrare și a unui plan de management. Primul este elaborat de administratori, cel de al doilea de către directorii executivi cu mandat. În nici o țară din lume nu există „plan de administrare”. În schimb, există planificare strategică de firmă. Pe de altă parte, nu există vreo diferență între „plan de administrare” și „plan de management”. Oricine poate să facă un efort de traducere în limba engleză sau limba franceză și o să constate că nu există nici o diferență între "administrare" și "management". Așadar, într-o firmă există o planificare strategică de care administratorii răspund față de acționari (pe nivelul 2 de guvernare corporativă - administratori) , așa cum există peste tot în lumea asta și un plan de afaceri, în care este inclus un plan de management alaturi de planurile operaționale pe activități sau departamente. Problema nu este formală, ci are implicații practice, astfel încât obiectivele strategice ale firmei să nu se confunde cu un output, cum se întâmplă în prezent la toate firmele controlate de stat. Obiectivele firmei (adică rezultatele anticipate) sunt output (rezultate imediate) outcome (rezultate pe termen mediu care aduc o schimbare) și impact (schimbări structurale pe termen lung). La firmele de stat din România nu se fac asemenea diferențe, iar confuziile conceptuale („plan de administrare”) perpetuează o situație în care se urmăresc rezultate imediate (output), dar nu și schimbări structurale.
Ar fi interesant de urmărit și de verificat toate „planurile de administrare” care există.
1.12. Faza negocierii și încheierii „planului de administrare”.
După ce se încheie faza de selecție, iar administratorii au un contract de mandat, aceștia elaborează o propunere „pentru componenta de administrare a planului de administrare”, într-un termen de 30 zile de la data numirii lor. Iar, după alte 60 zile acest „plan de administrare” se completează cu „componenta de management” (art.30 din OUG nr.109/2011).
Deși au ca sursă de informare scrisoarea de așteptări, administratorii nu au cum să elaboreze un „plan de administrare” într-un termen de 90 zile. Administratorii au nevoie de cel puțîn 6 luni să cunoască firma, să poată face o evaluare a acesteia și o analiză financiară, dacă sunt investiții în curs.
Nu este singura aberație. Potrivit art. 30 alin.3 din OUG nr.109/2011 „în termen de 5 zile de la aprobarea în integralitate a planului de administrare, se convoacă adunarea generală a acţionarilor, în vederea negocierii şi aprobării indicatorilor-cheie de performanţă, avizaţi în prealabil de către AMEPIP, rezultaţi din planul de administrare, pornind de la nivelul indicatorilor-cheie de performanţă asumaţi prin declaraţiile de intenţie întocmite de către administratorii numiţi”.
În această normă juridică apare a doua problemă: cum avizează AMEPIP indicatorii de performanță care trebuie incluși în planul de administrare, dacă nu are o evaluare a firmei ? AMEPIP s-ar putea prevala de scrisoarea de așteptări elaborată de autoritatea publică tutelară, prin direcțiile proprii de guvernare corporativă.
Dar, toată lumea știe că expertiza personalului din direcțiile de guvernantă coporativa din ministere este slabă și că acest personal habar nu are ce se întâmplă în firmele pe care ministerele le au sub autoritate. Acesta a fost de altfel și unul dintre motivele înființării AMEPIP, și anume: să suplinească lipsa de expertiză din ministere în materie de guvernare corporativă, separat de problema extragerii de rente.
De asemenea, la art. 30 alin.3 din OUG nr.109/2011 se pune întrebarea care este sensul convocării adunării generale a acționarilor pentru negocieri, din moment ce indicatorii cheie de performanţă sunt avizaţi în prealabil de către AMEPIP ? Ce să mai negociezi ?
1.13.Raportări
Potrivit art.51 alin.(10 lit. C) din OUG nr.109/2011, întreprinderea publică trebuie să publice 2 rapoarte semestriale. Aceasta normă nu se corelează cu reglementările financiar contabile care prevăd publicarea unui raport semestrial și a unui raport anual.
Cel de al doilea raport semestrial (pentru partea a doua a anului) nu se justifică.
2.Aspecte de tehnica legislativa:
2.1. Definiția guvernantei corporative (mai corect: guvernare corporativă !) este greșită și conține un pleonasm: „...ansamblul de reguli, proceduri şi procese pentru administrarea şi conducerea întreprinderii publice, care determină modul în care sunt stabilite drepturile şi obligaţiile diferiţilor participanţi...”
Administrarea se referă la conducerea, coordonarea, organizarea, planificarea, monitorizarea, controlul și evaluarea activității unei companii. Prin urmare, este inacceptabil ca în definiția guvernării corporative să apară expresia „administrarea şi conducerea întreprinderii publice”.
Administrarea cuprinde toate funcțiile managementului, așa cum au fost descrise de Henri Fayol, cu diferența că între administrare și management separarea privește sfera de activități și nivelul la care se exercita: administrarea cuprinde planificarea strategică și alocarea resurselor financiare într-o companie și ține de consiliu, pe când managementul la modul de utilizare a resurselor, care cade în sarcina managerilor/.directorilor executivi. În plus, administrarea unei companii pune accent pe monitorizarea și controlul managementului.
„Guvernare corporativă reflectă o anumită ordine privată, ce se integrează într-o guvernare economică (Oliver E. Williamson) întrucât cuprinde tranzacţii, se bazează pe reguli formale şi informale, precum şi pe informaţii în baza cărora actorii economici interacţionează” (Valentin M.Ionescu).
Este de neînțeles de ce persoanele care au modificat textul OUG nr.109/2011 nu au preluat definiția OECD cu privire la guvernare corporativă, respectiv: „modul în care o companie este condusă și relațiile acesteia cu acționarii și părțile interesate”. Este simplu.
2.2. După cum am scris și la observații pe text, sintagma „plan de administrare” este greșită. Corect ar fi „planificare strategică”. O asemenea planificare poate avea că suport un plan de afaceri, în care este inclus un plan de management și planuri operaționale pe activitățile de care răspund structurile interne ale unei companii (divizii, departamnete, direcții, servicii, birouri) sau dezmembraminte (sucursale, agenții).
2.3„Guvernanţa corporativă” sau „guvernare corporativă” ? Apreciez că termenul de „guvernanţă” este preluat ca atare din limba engleză. Mai corect ar fi „guvernare”, cu sensul de a conduce. Termenul de „guvernare corporativă” apare într-o carte apărută în 1960 , dar nu întră în limbajul economic şi juridic decât în 1976, pe fondul unor investigaţii dispuse de Comisia Valorilor Mobiliare din SUA (Security Exchange Commission) cu privire la managementul ineficient ce cauzase bancruta companiei Penn Central Transportation Company. Nu intru în detalii. Dar, sintagma este urmarea unei decizii politice în SUA, nu a teoriei economice (relația agent – principal) sau teoriei juridice.
2.4. „Autoritate sau o instituţie publică”. Din păcate, atât în OUG nr.109/2011 cât și în multe alte legi sau ordonanțe se perpetuează această eroare în care se folosește expresia „instituție publică” prin echivalență cu o autoritate publică. Termenul/conceptul de „instituție” se referă la un ansamblu de raporturi juridice și norme cutumiare, nicidecum la o autoritate publică, cu sensul de entitate de drept public. De exemplu, „guvernarea corporativa” este o institutie. Mă suprinde că la nivelul Consiliului Legislativ nu se atrage atenția asupra acestei erori care apare în multe legi.
2.5. O autoritate publică poate să „coordoneze, să aibă în subordine sau sub autoritate una sau mai multe întreprinderi publice” ?
În textul art.2 din OUG nr.109/2011 la definiții scrie că o autoritate publică este „instituția care coordonează, are în subordine sau sub autoritate una sau mai multe întreprinderi publice ...”.
Cel care a scris textul nu are claritatea unor concepte și a diferenței între subiectele de drept public și subiectele de drept privat.
Statul și unitățile administrativ teritoriale sunt subiecte de drept public, pe când regiile autonome și societățile pe acțiuni sunt subiecte de drept privat cu scop lucrativ, chiar dacă sunt în proprietatea statului. Regiile autonome și societățile pe acțiuni/cu răspundere limitată nu au cum să se afle în relații de subordonare. Nu fac parte din administrația publică.
În aceste condiții, o autoritate publică (cu sens de minister, agenție sau autoritate publică locală) ca subiect de drept public nu are în „subordine” vreo regie autonomă sau societate, ci le are sub control, ori eventual sub autoritate. Mai corect ar fi sub control, întrucât exprimă relațiile de proprietate.
