„Căutăm pacea, știind că pacea este climatul libertății“ - afirma Dwight Eisenhower, președinte al SUA între 1953 și 1961, cel care, anterior, în Al Doilea Război Mondial, a comandat Forța Expediționară Aliată în Europa și a obținut cinci stele de general al armatei americane.
La Kremlin, președintele septuagenar Vladimir Vladimirovici Putin a rămas captiv mentalității tipice epocii lui Iosif
Visarionovici Stalin, de unde și certitudinea sa că va reface unitatea teritoriilor ex-sovietice, în granițele Federației Ruse.
La Beijing, președintele Xi Jinping, mai tânăr cu un an decât Putin, dorește un nou mandat de secretar general al Partidului Comunist Chinez, în condițiile în care conduce Comisia Militară Centrală din anul 2012 și este președinte al Republicii Populare Chineze din 2013.
La Washington D.C., Joseph Biden Jr., actualul președinte al Statelor Unite, va aniversa pe 20 noiembrie înțeleapta vârstă de 80 de ani.
Numele său este deja legat de revitalizarea Alianței Nord-Atlantice, ralierea aliaților în jurul principiilor pe care le apără NATO, integritatea teritorială a fiecărui stat membru fiind astfel asigurată de hotărârea de a pune în funcțiune, dacă va fi cazul, a articolului 5 din tratat: „Părțile convin că un atac armat împotriva uneia sau mai multora dintre ele, în Europa sau în America de Nord, va fi considerat un atac împotriva tuturor“.
Însă, deocamdată, nici Rusia lui Putin, nici China lui Xi Jinping, nu își permit, din perspectivă geopolitică și mai ales militară, să riște o confruntare directă cu Statele Unite ale Americii, pe cale de consecință și cu NATO.
Nici Moscova, nici Beijingul nu au la dispoziție 3,2 milioane de militari, cum are Organizația Tratatului Nord-Atlantic, asta ca să luăm în calcul doar un reper convențional, deloc minor.
În plus, la ora actuală, aliații nu numai că au reiterat menținerea politicii ușilor deschise ale NATO, dar au și explicat modul în care se raportează la alegerea falsă între securitatea euro-atlantică și securitatea indo-pacifică.
În lumea modernă este nevoie de ambele.
Și aici nu este vorba de extinderea calității de membru al Alianței la state din alte arealuri geopolitice, ci doar de perspectiva globală pe care trebuie să o aibă OTAN, pentru a aborda, în cunoștință de cauză, provocările de pe alte continente, cele cu posibilitate de extindere globală.
Diferența specifică între viziuni opuse
După încetarea Războiului Rece și decesul Uniunii Sovietice, Moscova a început să cânte partitura necesității desființării NATO.
Numai că viața fostei Europe socialiste bate filmul dorit la Kremlin, dovadă că a fost nevoie de o intervenție militară a aliaților, în 1999, în Kosovo, pentru a calma comunitățile sârbă și albaneză, atunci, ca și azi, KFOR - forță a NATO -, fiind în măsură să își îndeplinească misiunea de menținere a păcii.
Nu NATO - implicit nici SUA - a generat operațiunea militară specială inventată de echipa președintelui Putin, pentru a evita declarația de război, contra Ucrainei, și pentru a confirma public tratarea populației ucrainene ca parte rebelă a societății ruse - aceea din visata extindere imperială.
Legenda repetată de Moscova conform căreia Statele Unite au încurajat agresivitatea executivului de la Kiev este demontată de realitatea că din 2014 armata ucraineană a instruit, cu sprijinul unor profesioniști din SUA și Marea Britanie, peste 20.000 de militari meniți să apere Donbasul de vest de agresiunea separatiștilor din republicile Donețk și Lugansk.
Care separatiști nu doar că erau instruiți de militari ruși, dar și sunt comandați de ofițeri, de grade și vârste diferite, din Forțele Armate Ruse.
Ar fi fost evitate noile confruntări armate, dacă la Kiev s-ar fi acceptat soluția federalizării - de tip elvețian - a Ucrainei?
Greu de crezut că la Kremlin s-ar fi acceptat doar un Donbas autonom, în cadrul unui stat federal ucrainean.
După cum este dificil de imaginat că, la viitoarele negocieri de pace, Moscova va accepta să își retragă trupele din estul și sudul Ucrainei, cu prețul unor republici autonome recunoscute de Kiev și menținute în cadrul Ucrainei.
Dincolo de sensibila problemă a schimbării frontierelor cu manu militari, Europa fără americani și-a confirmat slăbiciunile, orgoliile și iluziile.
Berlinul este lipsit de un cancelar puternic, precum predecesorul, al întregului continent.
Parisul este încă marcat de eșecurile președintelui Hexagonului de a obține o minimă concesie de la omologul rus.
Iar Budapesta valsează între nostalgiile imperiale și mirajul convingerii fostului președinte Donald Trump că Ungaria este aliata fidelă a SUA, în anumite condiții, ușor de anticipat.
Convingerile lui Jens Stoltenberg
Secretarul general al NATO, respectatul Jens Stoltenberg, s-a adresat - în a patra zi a lunii august - unei audiențe inedite formate din membri ai Ligii Tineretului Muncitorilor / Arbeidernes ungdomsfylking, de pe insula norvegiană Utøya, unde a reamintit importanța sprijinului continuu pentru Ucraina.
El a semnalat asistenței că liderul de la Kremlin a atacat o țară și oameni nevinovați, cu forță militară, pentru a-și atinge obiectivele politice.
Asta înseamnă că președintele Federației Ruse nu acceptă suveranitatea altor țări și persistă în dorința sa de control rusesc asupra Ucrainei.
Pe cale de consecință vrea și ca NATO să nu mai fie extinsă.
Mai exact, Moscova să joace cazaciocul geopolitic, când și cum vrea Putin, pe teritoriul ex-sovietic, teoretic și în țările baltice și în Republica Moldova.
Într-un asemenea context a susține lupta Ucrainei, de rezistență armată la invazia rusă, a dreptului acestui stat la autoapărare, prevăzut de dreptul internațional, nu este un moft trecător, ci o condiție a menținerii libertății și democrației în Europa, aceea care respinge autoritarismul conducerii actuale a Federației Ruse.
NATO, în general, implicit SUA, Canada, Marea Britanie și Turcia în mod special au asistat eforturile Ucrainei de a rezista în fața forței expediționare ruse.
Mai mult, la summitul NATO de la Madrid, toate țările membre au convenit că vor sprijini statul ucrainean, atâta timp cât va fi necesar, asta și pentru că aliații au o responsabilitate morală în acest sens.
Mai concret, statele aliate nu își pot permite ca președintele Putin să reușească, cu ambițiile sale, în Ucraina.
Și aici, Stoltenberg a aplicat un duș rece asistenței din Norvegia: „O lume în care lecția lui Putin este că obține ceea ce își dorește folosind forța militară este, de asemenea, o lume mai periculoasă pentru noi.
Dacă Rusia câștigă acest război, el va avea confirmarea că violența funcționează. Apoi, alte țări vecine pot fi următoarele“.
Situația de pe Frontul de Est - unde mult trâmbițata ofensivă militară majoră ucraineană se tot amână și mult dorita înaintare a trupelor ruse s-a transformat într-o defensivă întărită cu 10.000 de militari redislocați din Donbas, în sudul Ucrainei - nu indică pe termen mediu și lung un câștigător al confruntărilor armate, mai degrabă o posibilă încetare a focului și începerea unor anevoioase negocieri de clarificare a situației dintre Moscova și Kiev.
Dragonul Chinei în ecuația euro-atlantică
Nu știm încă în ce măsură Beijingul a ținut cont, în temperarea acțiunilor sale contra Taiwanului, de referirile făcute la adresa Republicii Populare Chineze, în Noul Concept Strategic al NATO.
Cert este că atunci când avioanele și navele militare chineze treceau linia mediană a Strâmtorii Taiwan, la Beijing se luase deja notă de paragraful sugestiv: „Ambițiile și politicile coercitive declarate ale Republicii Populare Chineze ne provoacă interesele, securitatea și valorile“.
Până la urmă și azi se aplică proverbul chinez: „O criză este o oportunitate de a călări vântul periculos“.
