Deci, nu din cauza orientării sexuale a câștigătorului. Ci din cu totul alte motive. Să le vedem.
În primul rând, Eurovision n-are nimic în comun cu Uniunea Europeană. Poate numele organizatorului, Uniunea Europeană de Radiodifuziune (EBU), ar putea genera confuzii. Dar acest organism este unui independent și cuprinde numeroase țări care nu sunt membre UE.
Mai mult, Uniunea Europeană chiar a criticat EBU după Eurovision 2024. De ce?
Pentru decizia de a interzice drapelul UE în timpul finalei de sâmbătă. Aceasta, în timp ce drapelele palestiniene au putut fi fluturate (de exemplu).
Citește și: VIDEO Nemo a câştigat Eurovision 2024 pentru Elveția cu piesa „The Code”
”A fost un cadou pentru dușmanii Europei”, a declarat vicepreședintele Comisiei, Margaritis Schinas.
Comisarul a spus că decizia ”a fost nepotrivită, având în vedere alegerile europene de luna viitoare și într-un moment în care mii de protestatari georgieni se adunau pe străzile din Tbilisi în sprijinul valorilor democratice pe care le reprezintă UE”.
Și a fost doar una dintre controverse. Ediția de anul acesta nu a putut scăpa de spectrul conflictelor din Gaza, Ucraina și din alte părți.
Înaintea finalei, mii de protestatari s-au adunat la Malmö, fluturând steaguri palestiniene. Când concurenta israeliană, Eden Golan, a urcat pe scenă, ea a primit un amestec de huiduieli și urale.
Nemo a triumfat cu „The Code”, o odă pop-rap referitoare la călătoria cântăreței spre îmbrățișarea unei identități non-gen.
Croația, a câștigat votul publicului, dar a ajuns pe locul al doilea cu „Rim Tim Tagi Dim”. Israeliana Eden Golan, a ajuns pe locul cinci.
Nemo s-a remarcat la conferința de presă de după spectacol. După ca și-a rupt accidental trofeul, a remarcat că „trofeul poate fi reparat” dar „poate că și Eurovision are nevoie de puține reparații.”
Controversele au fost reflectate pe larg în presa europeană.
Portalul Eurotopics a realizat un grupaj de comentarii pe tema Eurovision.
Revista brotanică The Spectator, de expresie conservatoare, a criticat protestele îndreptate la adresa cântăreței din Israel:
„Golan, care este abia mai mult decât o adolescentă, a fost transformată în fața publică a războiului Israelului din Gaza și considerată efectiv responsabilă personal pentru conduita Israelului în război.
Ce califică o mulțime de pe stradă să decidă că ea ar trebui să poarte vina pentru tot ce s-a întâmplat în Gaza? Ea este o interpretă, care a fost acolo în numele radiodifuzorului public al țării ei, nu în numele guvernului israelian. Asemenea distincții au părut pierdute pierdute în mulțimea care protesta, infuzată cu propria certitudine fanatică.”
O poziție total opusă, în ziarul belgian De Morgen:
„După atacul rusesc asupra Ucrainei, organizatorul celei mai mari competiții muzicale din lume nu a ezitat să interzică agresorul, dar a închis ochii la violența israeliană sub pretextul neutralității politice.
Dacă EBU continuă să caute un echilibru în vremurile în care bombele cad zilnic asupra cetățenilor nevinovați, își va pierde ultimul vestigiu de credibilitate morală.
De asemenea, este tragic faptul că festivalul nu a abordat încălcările flagrante ale drepturilor omului în timpul difuzării. ... Dacă producătorii doresc o revenire la calmul evenimentelor anterioare, trebuie să-și scoată ochelarii de cal și să facă ceea ce era de mult așteptat: a exclude Israelul.”
Furia protestatarilor este de înțeles, dar nu ar trebui îndreptată împotriva persoanelor, consideră ziatul francez cu simpatii de stânga Libération:
„Totul este în impas în timp ce oamenii din Gaza mor de foame, frică și abandon. Este de înțeles că oamenii din întreaga lume sunt supărați de cinismul liderilor israelieni și Hamas și de inacțiunea liderilor occidentali și arabi. Și chiar sănătos.
Iar faptul că ei cer ca măcar un stat palestinian să fie recunoscut ar putea duce lucrurile mai departe. Dar ca această furie să fie îndreptată împotriva unor indivizi – fie că sunt sau nu artiști – pentru că reprezintă o țară, o religie sau o identitate este inacceptabil. Și teribil de periculos.”
Politiken, publicație austriacă, salută mesajul candidatului câștigător pe fundalul extrem de polarizat:
„Există ceva frumos și plin de speranță în faptul că premiantul a fost artistul elvețian Nemo, care a cântat despre faptul că a fost în iad și înapoi, dar a spart în sfârșit codul.
Faptul că un cântec non-binar despre căutarea identității dintr-o țară ultra-conservatoare a fost îndrăgit atât de juriu, cât și de telespectatori și a ajuns să bată strigătele de război și cântecele de luptă este frumos și simbolic. ... Deci faceți dragoste, nu război. ... Sau cum a spus Nemo: Whoa-oh-oh, whoa-oh-oh.”
În Croația, poate că a fost multă dezamăgire după ce reprezentantul acestei țări a câștigat votul publicului dar nu a reușit să obțină și marele premiu. Juriul are prea multă influență, consider ziarul croat Večernji List.
Dacă votul publicului ar fi fost decisiv, ”Rim Tim Tagi Dim” al lui Baby Lasagna ar fi câștigat, crede ziarul de la Zagreb.
„Dacă vorbești cu experții în muzică, toți cred că melodia lui Nemo este bună. Cu toate acestea, este legitim să ne întrebăm de ce oamenilor li se permite să-și cheltuiască banii pentru vot, dacă în cele din urmă un juriu decide cine câștigă.
De ce conducătorii EBU nu acceptă ca premiantul să fie decis doar de cetățeni, fără nici un juriu? Deci, de ce oamenii nu pot vota singuri cântecul anului? ... Atunci să introducem și un juriu pentru alegeri, și să excludem pe oricine nu îndeplinește aprobarea unuia sau altuia, pe toți extremiștii și pe cei care se opun sistemului .”
Observați, așadar, că ediția din acest an a fost plină de controverse și a stârnit numeroase critici. Dar nu din cauză că o persoană cu o anumită orientare sexuală a câștigat concursul.
Nu acesta a fost șocul, nu acestea au fost criticile. Nu s-a oripilat nimeni. Oamenii sunt luați așa cum sunt, nu judecați după sex, aspect sau îmbrăcăminte.
Și, nu, nimeni n-a văzut victoria lui Nemo drept un semn al apocalipsei. În afară, bineînțeles, de provincialismul nostru.
