Filmul dezbate o temă delicată, care a suscitat reacţii adeseori ulcerate în Occident şi în SUA: dreptul omului de-a decide că nu mai are rost să simuleze viaţa, dacă n-o poate trăi plenar. La ce bun să putrezesc de viu într-un pat? se întreabă protagonistul.
Ce rost are să fiu doar generatorul de milă, compătimire şi stinghereală al celorlalţi? Cum mă pot mobiliza pentru câteva sute sau poate mii de răsărituri şi de apusuri, când ştiu că îmi mai pot folosi doar mintea? Dacă sunt puse bine, întrebările declanşează fieste ale neliniştii.
Personajul lui Dreyfuss îi acuză pe cei din jur că îi deturnează existenţa prin confiscarea dreptului la opţiune. Ken Harrison, sculptorul întemniţat într-o rezervă de spital, este un om la cheremul celorlalţi şi simte că trăieşte viaţa altcuiva.
Că joacă într-un scenariu pentru care nu i s-a cerut acordul. Că a fost deposedat de libertatea ultimă: aceea de-a alege.
Păstrând proporţiile, mitocanul ocupă în viaţa noastră locul oamenilor care se învârt în jurul lui Harrison / Dreyfuss, scăldându-l în minciuni cucernice şi promisiuni false ca bancnota de trei euro. Este corpul străin care se cuibăreşte în existenţa aproapelui, fără a se mulţumi cu atât.
Condiţia de parazit nu i se pare suficientă. Vrea mai mult. Dacă poate să-ţi modifice traiul de zi cu zi până la a trăi cot la cot cu tine, în viaţa ta, e fericit.
Mitocanul îşi propune să rămână în viaţa lui, dar în acelaşi timp să se lăţească în a ta. Lucrul care se vede cel mai bine în comportamentul acestui ins e plăcerea colonizării. Voluptatea invaziei. Siguranţa dării de buznă. Mitocanul îşi adjudecă totul şi nu restituie nimic.
El ia aerul celor din jur, vorba din gura interlocutorilor şi piuitul martorilor. Astăzi mai mult ca ieri, mitocanul are obişnuinţa expandării, ceea ce-l face să se dilate năprasnic, până când umbra lui devine atotdominatoare. Când un mitocan clefăie sau îşi suge măselele, e banal.
Când stă cu şapca pe cap în biserică şi trimite sms-uri, e previzibil. Când se crăcănează în fotoliul cafenelei, cu lopata spânzurând pe umărul păpuşicii colagenate de alături, e inofensiv.
În schimb, când iese din ţarcul existenţei lui şi pătrunde în viaţa ta, devine o carnasieră nemiloasă.
Sistemul în care funcţionează mitocanul înseamnă vizibilitate şi audibilitate maximă cu strădanii minime. Un mitocan discret?
Nu s-a pomenit aşa ceva, e o contradicţie în termeni, ca o cascadă care stă pe loc. Reţeta performanţei în mitocănie presupune două ingrediente de bază: gesticulaţia luxuriant-euforică şi vorbitul bolonăvos-cazon, la do de sus.
Surdina e un capriciu impardonabil, iar cumpătarea o nerozie despre care nu merită discutat. Mitocanul nu se infiltrează, ci năvăleşte. Un asemenea om nu te irită prin ceea ce face sau spune, ci prin felul în care gesturile, vorbele sau faptele lui stau streaşină trecerii tale prin lume.
Dacă mitocanul ar arunca mucuri de ţigară pe covorul din propriul lui apartament, s-ar scobi în nas la el în baie sau ar asculta muzică tare într-o incintă perfect izolată, nimeni n-ar avea nimic cu el. Corect, numai că în condiţiile astea n-ar mai fi mitocan. Sau cel puţin n-am şti că e.
Mitocanul îşi trăieşte condiţia prin raportare la cei din jur şi alegând drept instrument de lucru sfidarea. Îţi împinge uşa vieţii cu un umăr bine proptit, fără să bată. Intră, se instalează comod şi-ţi face în sâc cu fiecare gest. Exasperarea ta este succesul lui.
Când te răzvrăteşti – tacit, fiindcă pe faţă nu prea ai curaj – şi îţi spui „În fond, e viaţa mea”, mitocanul ţi-o întoarce imediat: „S-o crezi tu”.
