Ele redactează un set de şapte precepte, dintre care ultimul sună după cum urmează: „Toate animalele sunt egale“.
După ce porcii devin colecţionari de privilegii şi-l impun pe seamănul lor, Napoleon, ca lider al comunităţii, preceptul se modifică: „Toate animalele sunt egale, numai că unele animale sunt mai egale decât altele“.
Napoleon şi camarila lui suină adoptă un comportament preluat şi reprodus la nesfârşit în spaţiul public românesc. Adepţii acestui tip de comportament cultivă aşa-numita mentalitate de exceptat.
Ce înseamnă asta? Înseamnă convingerea că poţi face orice oricui oriunde şi oricând, fără să răspunzi pentru abuzi şi nelegiuiri.
Exceptatul consideră legea un moft de care ţin cont doar proştii şi cei fără un spate puternic. Normele şi reglajele utile în orice societate aşezată îi produc lehamite.
Fiindcă ştie că nu se va împiedica de ele. Exceptatul se consideră îndreptăţit să depăşească pe linie continuă, să fure, să corupă sau să se lase corupt, chiar să ucidă – cu sau fără voie. Ce mare lucru?
Cineva din familie sau din partid va face demersurile necesare exonerării. Cineva cu bani, cu influenţă sau cu ambele va da două-trei telefoane, va sugera dispariţia unor probe, va mitui pe cine trebuie mituit. Codrin Ştefănescu a definit acest modus operandi prin formula „pentru că putem“. Pentrucăputismul este celălalt nume al mentalităţii de exceptat şi totodată o sinteză a bunului-plac înfăşurat de obicei în dispreţ pentru ceilalţi.
Nu se ştie (la data la care scriu articolul) ce se va fi întâmplat cu Mario Iorgulescu după accidentul pe care l-a provocat.
Deocamdată singura certitudine e că un om a fost băgat în pământ de dubla beţie a lui Iorgulescu jr: alcool + viteză. Prea puţin contează marca automobilului şi faptul că victima fost dusă la groapă cu lăutari. Importantă este viteza: 240 km/h în localitate.
Nici pe autostradă n-ai voie să faci aşa ceva, darămite pe un drum care străbate o aşezare. Mario Iorgulescu a apăsat acceleraţia fiindcă, într-un ungher al minţii, ştia că, în cazul unei întâmplări nefericite, va avea cine să-l scoată din impas.
Aşa cum s-a mai întâmplat. Gino Iorgulescu, un om care ar trebui să-şi reproşeze destule, este cel care i-a inculcat fiului său ideea că poate face orice. În locul unei educaţii corecte, Iorgulescu a preferat versiunea „nu-ţi face griji, rezolvă tata“.
Aşa a fost cu peste trei ani în urmă, când Mario Iorgulescu şi patru prieteni au sechestrat, au bătut şi au torturat un bărbat. Pentru aşa ceva, normal e să faci puşcărie. Mario Iorgulescu n-a făcut, fiindcă s-a ocupat tatăl lui. Mentalitatea de exceptat s-a cuibărit astfel în mintea tânărului şi l-a făcut să zboare pe un drum unde limita de viteză era de 50 km/h.
În lumea fotbalului, accidentele de acest tip sunt dese şi au urmări grave, chiar ireparabile. Unele dintre ele dispar din atenţia publică, iar sângele victimei e împins, la un loc cu gunoiul, sub preş. Cineva, de obicei un tată celebru şi influent, intervine la vreme şi totul se escamotează.
Partea proastă e că mentalitatea de exceptat începe, de la o vreme, să se extindă dinspre vinovat spre opinia publică. Destui oameni cred că un antrenor, un fost portar al naţionalei sau un fost atacant al unei foste campioane nu merită închişi pentru omor din culpă fiindcă „au făcut ceva pentru România“. Aberaţia e înlesnită de celebritatea făptaşului.
Dacă un mare dirijor sau neurochirug român accidentează mortal pe cineva, aceeaşi voce a publicului, clementă adineauri, capătă tăiş şi intransigenţă: „La puşcărie cu el! Păcat că nu mai există pedeapsa capitală“!
