Postul britanic de știri, altminteri rezervat în abordări, îi dedică sportivei de naționalitate britanică cu mamă chinezoaică și tată român minute întregi în fiecare jurnal, de câteva zile încoace. Experți în tenis, actuali sau foști sportivi, oficiali - toți constituie o galerie de voci care nu contenesc să sublinieze calitățile sportivei care a ajuns în finala US Open. Exprimările sunt înțesate de superlative susținute de date: Răducanu este prima sportivă britanică care ajunge într-o finală de Grand Slam în ultimii 44 de ani și, împreună cu adversara sa din finală, Leylah Fernandez, reeditează după 22 de ani o finală între adolescente (precedenta a avut loc în 1999, între Martina Hingis și Serena Williams).
Nimic nu este exagerat în laudele aduse sportivei britanice: este prima jucătoare plecată din calificări care ajunge în finala US Open, nu a pierdut nici un set până acum la turneul american, a eliminat patru capi de serie. Acum puțină vreme, la Wimbledon, a primit un wild card și a ajuns în turul al patrulea.
În oglindă, adversara ei, Leylah Annie Fernandez, care tocmai a împlinit 19 ani pe 6 septembrie, are o carieră solidă la junioare, unde s-a întâlnit cu Răducanu, și o ascensiune fulminantă în această vară.
Asemănările dintre cele două nu se opresc aici: Răducanu a fost născută la Toronto din părinți emigranți (mamă chinezoaică și tată român, care s-au stabilit ulterior la Londra), ca și Fernandez (tată ecuadorian cu bunici peruvieni și mamă cu descendență filipineză). În paranteză fie spus, un alt exemplu de succes în tenis al unei fiice de emigranți este cel al canadiencei Bianca Andreescu, câștigătoare a US Open în 2019.
Simbolic, totul se petrece la Flushing Meadows, în Statele Unite ale Americii, țara emigranților.
Este o lecție în toate aceste coincidențe? S-a spus despre Fernandez și Răducanu că marchează revenirea tenisului cu zâmbetul pe buze. Este această dezinvoltură a foarte tinerelor sportive și un efect al creșterii lor în societăți libere? Despre investițiile (canadiene, de exemplu) în tenis, de exemplu, nici nu are sens să ne mai întrebăm, subiectul a fost dezvoltat suficient acum doi ani, după triumful Biancăi Andreescu, beneficiară directă a unei campanii masive de investiții în copii și juniori (la tenis și nu numai).
Sunt aceste sportive un exemplu de globalizare pictată în culori publicitare sau încă un caz de "răpire" de către țările bogate a talentelor din țări mai puțin fericite? Se vor găsi, desigur, argumente pentru ambele variante.
În orice caz, e sigur că sunt exemple extraordinare de fructificare a șanselor. Ceea ce nu se poate spune despre un Cîțu (care, în "the land of the free and the home of the brave", a ales să fructifice libertatea ca să braveze beat), un Barna (care a fructificat banii Europei în interes de familie) sau o Șoșoacă (căreia îi place să fructifice exclusiv troaca națională).
