Problema e că această inepție nu a fost spusă doar de oameni mai puțin ieșiți în lume, ca să nu zic mai mult, ci și de unii ale căror profesii ar trebui să solicite ceva mai multă minte (medicul din Borșa, directorul Filarmonicii Oltenia, etc).
Eu am și rude și prieteni apropiați care au plecat. În cazul lor, motivul plecării n-a fost foamea, ci lipsa unui orizont pentru copiii lor. Pentru că, în viața asta, două lucruri contează pentru copilul tău: educația și sănătatea. Ambele sunt la pământ și fără niciun semn de schimbare în România.
Mulți alți români au plecat însă pentru că aici nu își găseau de muncă sau erau foarte prost plătiți. Acum, ei trimit bani acasă, bani care, evident, sunt cheltuiți de rudele din țară, adică intră în circuitul fiscal al statului român. Mai toți ar vrea să se întoarcă. Cu ce au câștigat afară și-au construit case aici. Pentru acestea plătesc impozite, iar banii se duc și la cei care urlă acum că ei s-au spetit pe aici, în timp ce alții „huzureau” pe afară.
La întrebarea „Unde era Diaspora când...?”, răspunsul poate fi și „Îți susținea ție o parte din ajutorul social, din pensie sau din salariul de angajat la stat”.
Pentru că mulți dintre acești oameni au preferat să muncească în altă țară decât să stea la mila statului român.
Acum vreo 10 ani, un foarte bun prieten, plecat de mai mult timp din țară, îmi spunea că a strâns niște bani (câteva zeci de mii de euro) și ar vrea să se întoarcă. Avea deja doi copii care se născuseră acolo. „Păi cam ce afacere crezi tu că poți face aici? Ești pregătit să intri în cârdășie cu niște oameni politici ca să fii sigur că nu-ți fură ăștia toți banii? Te-ai gândit că pentru copiii tăi o altă țară este deja acasă? I-ai da pe mâna sistemului de sănătate din România?”, l-am întrebat. Asta am crezut eu că trebuie să știe un bun prieten cu care am copilărit și pe care mi-aș dori să-l am aproape oricând. A rămas acolo unde e și bine a făcut. Ne vedem de fiecare dată când vine în țară și ne-amintim râzând de zilele când ne întâlneam să sărbătorim primele amărâte de salarii și până seara nu mai aveam niciun ban.
Am prieteni buni plecați prin toată lumea. Mă doare sufletul să-i știu departe, dar mai tare mă doare sufletul să-i văd pe cei care i-au făcut să plece cum prosperă în nesimțire și-și bat joc de omenii care încă au mai rămas.
Iar pe cei care tot înjură Diaspora îi invit să-și sune prietenii și rudele care sunt pe afară și să le spună că tot ce i-a legat nu mai există. Poate își vor aminti de vremurile când eram închiși în țară și visam să facem o excursie măcar până la Ruse. Sau când stăteam la cozi enorme pentru o viză-n Occident. Poate așa o să înțeleagă cum stă treaba și cu UE. Asta în cazul în care nu-și doresc să ne furăm unii pe alții ca și până acum, în stil neaoș, românesc.
Mihai Duță este senior editor al Newsweek România
