Poate citiți întrebările de mai sus cu nedumerire sau chiar ușor amuzați de cât de ridicole sunt. Dar, dacă ne uităm pe rețelele de socializare, sunt zeci de mii de oameni la care ajung aceste dezinformări și pentru care tot ce am scris mai sus este extrem de valid.
E realitatea în care trăiesc ei, în care li se picură, cu acceptul lor, neîncredere, groază, nesiguranță, ură. Jumătăți de informații, pe care ei le înghit pe nemestecate.
Iar disonanța cognitivă e atât de mare, încât le-ar fi imposibil acum să accepte că realitatea e alta. Le e mai ușor să dea vina pe conspirații și pe dictaturi imaginare (asta probabil e cea mai deplasată și de prost gust comparație a producătorilor de fake news) decât să admită că sunt neputincioși în fața pandemiei. Pentru că, în afară de mască, igienă și distanță fizică, nu avem nici o armă în fața coronavirusului.
Recent, am documentat cazul unui apendice al ActiveNews, rectific, un nou proiect jurnalistic, care adună o mulțime de personaje care vorbesc, în cuvinte simple sau construcții elaborate, despre aceeași „dictatură COVID”. Mi s-a transmis că întrebările mele sunt un rechizitoriu și am fost amenințată cu un proces.
Mă întreb: de când libertatea se traduce prin a urla încontinuu că suntem asupriți pentru purtarea unei măști, că suntem cobaii unui experiment medical, că ne paște o conspirație mondială de reconfigurare socială? De când e dictatură să porți o mască?
În prezent, mor cam 200 de oameni pe zi infectați cu coronavirus. Ce o fi în sufletul familiilor acelor oameni, când aud prostiile astea?
Dacă aș fi autoritate publică, aș încerca să ajung cu explicațiile la acești oameni captivi în fake news. Și m-aș întreba cine are de câștigat din hrănirea acestor curente. Și aș lua măsuri.
