România a avut încă de la începutul anilor 1990 câteva personaje luate în stăpânire de impresia că exprimarea căutată, excesul de neologisme şi luxurianţa frazeologică ar fi semne de inteligenţă şi cultură. Ştafeta a trecut fără probleme dintr-o mână în alta şi de la un partid la altul.
Au existat exponenţi ai pompozităţii retorice la ţărănişti şi la liberali, la ecologişti şi la fesenişti – în general, la toate partidele, cu sau fără reprezentare parlamentară.
Paradoxul anilor 1990 era că politicienii care vorbeau româna cea mai corectă şi mai uşor de urmărit erau cei din UDMR. În rest, variaţiuni pe aceeaşi temă maioresciană a fondului fără fond, zisă şi a beţiei de cuvinte.
Cine a prins acele vremuri îşi aminteşte, fără îndoială, de cugetarea la microfon a lui Ion Iliescu: „Pus astfel în lumină, ancorat în sinergia faptelor, recursul la universalitate nu trebuie să eludeze meandrele concretului“.
Publicaţiile de satiră ale perioadei au jubilat, iar una dintre ele chiar a înfiinţat o rubrică intitulată „Sinergia faptelor“. Concurenţa politică n-a stat cu mâinile în sân.
Ţărănistul Ulm Spineanu s-a înfiinţat la cuvânt şi a glăsuit astfel: „Indiferent cum, într-un final, primordialitatea lui «a şti» politic şi social, care nu înseamnă un glotosocietarism, îşi va desemna predictibilitatea, şi în consecinţă echilibrul, între «a fi» şi «a avea»“.
Provocat să emită şi alte construcţii baroce de acest soi, Spineanu s-a conformat bucuros: „Conştiinţa ne este de fiecare dată rodul posteriorului, iar în fond profunzimea personalităţii fiecăruia, la un moment dat, se desprinde exogen-selectiv de bunul personal, devenind un fel de stare a ansamblului socio.patrimonial“.
Mereu la pândă şi prinzând din zbor sintagma „rodul posteriorului“, Adrian Năstase a înţeles – cum să zic? – pe dos situaţiunea şi a combătut energic: „Este nevoie să aducem la nivel doctrinar un suport pentru reconfigurarea suportului nostru electoral, care nu mai poate rămâne pentru mult timp predominant rural, deci prin dependenţă accentuată faţă de statul asistenţial, având vârstă înaintată şi informaţie politică monocromă“.
În concursul desfăşurat sub sloganul „Sâc, că eu ştiu şi cuvinte cu cinci silabe“, politica şi-a dat seama la un moment dat că are un adversar redutabil: critica literară şi de artă. Iliescu, Spineanu, Năstase şi ceilalţi s-au văzut puşi în inferioritate de semeni inaccesibili.
Din paginile revistelor literare au prins a ţâşni formulări dătătoare de vertij. Oameni mistuiţi de iubirea de sine s-au dezmierdat la oglindă şi s-au lăsat prinşi în ceva căruia nu i se poate spune altfel decât autopreludiu. Cine a crezut despre criticul literar sau de artă că-i ajută pe profani să înţeleagă opera şi-a căinat rapid naivitatea.
Criticul se ghidează de multe după principiul aforistului: spune-mi ce-ai înţeles ca să-ţi spun ce am vrut să zic.
Iată, de pildă, cum desluşeşte o doamnă cu vocabular creaţia unui pictor contemporan: „În griul perlat al unui cer adânc susţinut de un ocru nisipos e sugerată, aproape mistic, linia mătăsoasă a orizontului care pâlpâie suspendată undeva, într-un departe incalculabil.
Violeturi carnale convieţuiesc cu verziuri terne cu ţesut astringent şi morfologie ductilă.“ Pe de altă parte, creaţia unei poete cu nume de pasăre e văzută astfel de un critic cu prenume de ins fericit: „Impersonalul este pulverizat într-o mişunaţie [sic!] bruegeliană dirijată absurd şi oniric de cea cu «certificat de văduvie», delicată ca o fată de pension, dar propulsată de un imaginar bulversant şi vrăjitoresc.“
Ce dovezi mai bune ale scrisului în dodii?
