Inițial, sensul acestui cuvânt a fost foarte clar: era descris așa politicianul care trecea de la un partid aflat în opoziție la unul de la putere, pentru a profita de avantajele aduse de aceasta. E cumva sensul expresiei franțuzești „girouette politique“: precum girueta își schimbă direcția în funcție de vânt, tot așa un om politic versatil se mișcă după cum adie puterea.
Spre deosebire de francezi, la noi termenul a avut o conotație vulgară, fiind adaptarea – la genul masculin – a unui termen argotic, care conform DEX înseamnă „prostituată care își acostează clienții pe șoseaua de centură“. De altfel, este interesant de constatat că dicționarele nu includ termenul „traseist“, deși el este intens vehiculat în spațiul public în ultimele trei decenii, ci doar varianta sa la feminin.
De la sensul inițial de politician oportunist s-a ajuns la altceva: e azi „traseist“ cine nu mai e în partidul la care a aderat. Inclusiv dacă – așa cum e, de pildă, cazul meu – persoana a fost dată afară dintr-o formațiune.
Exclus și din PDL, și din PMP – da, dețin acest record! – întrucât am criticat conducerile corupte ale celor două partide, sunt identificat cu același termen cu care e blamat comportamentul unuia care părăsește de bună voie tabăra în care a fost, pentru a gusta, alături de majoritate, din mierea guvernării. De ce avem un nou înțeles?
Cred că există mai multe cauze ce explică alunecarea de sens, dar cea mai importantă ține de forma pe care a îmbrăcat-o decepția politică. Aceasta e inevitabilă în democrație, dar la noi a căpătat conturul unei contestări omogenizante, care afirmă că „toți politicienii sunt la fel“.
Altfel zis: indiferent dacă ești la putere sau în opoziție, odată intrat pe terenul politic ești funciarmente pătat. Trecerea de la o formațiune la alta este văzută, de aceea, ca un calcul care e, indiferent de împrejurări, oportunist și, în termeni etici, condamnabil.
Ce este interesant e că decepția pomenită mai sus coabitează cu o cultură organizațională a partidelor foarte rigidă. Într-adevăr, mai toate formațiunile post-decembriste au fost construite după modelul unei secte politice: cine iese din cuvântul „conducerii“ e trădător și trebuie exclus.
Disputele de idei sunt mai degrabă rare, obiecțiile sunt îngăduite doar „în sânul partidului“, iar comportamentul servil e încurajat. În aceste condiții, un parcurs onest e mai mereu prins între cenzura severă de partid și o decepție publică gata să vitupereze.
