Merkel își are și ea partea de răspundere pentru situația care a lăsat zona euro pe buza prăpastiei. Guvernului ei i-a aparținut decizia din 2008, imediat după colapsul băncii Lehman Brothers, de a refuza salvări comune europene de bănci. În anul următor a adoptat un amendament constituțional privind echilibrul bugetar, cunoscut și ca „frâna datoriei”. Acest act unilateral de fortificare fiscală a fost urmat de ani de austeritate în Germania și zona euro. În cursul acelei perioade zona euro a generat dezechilibre nesustenabile – pe plan intern și raportat la restul lumii.
La reuniunea funestă a liderilor UE din iunie 2012 Angela Merkel a respins ideile privind o mai profundă integrare politică și economică. Acest eșec l-a determinat mai târziu pe Mario Draghi, fostul președinte al Băncii Centrale Europene, să ia în mâinile sale viitorul monedei euro – o decizie necesară, dar una care a creat noi probleme, nu în ultimul rând atacuri consecutive în justiție din partea Germaniei.
George Soros observa cândva că Merkel nu face niciodată pentru zona euro nimic mai mult decât ce este necesar pentru supraviețuirea ei. Cred că ne aflăm încă în acea situație. Planul franco-german de redresare post-pandemie a fost conceput pentru acel obiectiv. Juridic, se bazează de legislația de urgență conformă cu tratatele UE. Deci trebuie avut în vedere că acesta nu poate fi considerat un precedent: planul de redresare e posibil doar pentru că este o excepție.
Propunerea franco-germană și versiunea oarecum mai generoasă a Comisiei Europene sunt semnificative în sensul că se străduiesc să împiedice un impact economic catastrofal. Dar motivația din spatele fondului este aceeași cu motivația din spatele Mecanismului European de Stabilitate, „umbrela” de salvare înființată în 2012. Noi încă mai șchiopătăm din criză în criză, doar că acum primim tot mai multe medicamente.
Fondul de redresare este cu siguranță un medicament eficient pentru combaterea efectelor pandemiei. Și UE ar face o greșeală dacă i-ar reduce dozajul. Însă ar fi și o eroare istorică să i se exagereze semnificația.
Primul lucru pe agenda președinției UE a Angelei Merkel va fi să obțină aprobarea fondului – laolaltă cu bugetul UE pe 2021-2027 în care este încadrat. Lucru care s-ar putea întâmpla la următoarea reuniune UE de pe 17 iulie. Acceptarea lui va impune unele târguieli complexe. Olanda, Danemarca, Suedia și Austria se opun în continuare plăților sub formă de subvenție. Diplomația de culise a dnei Merkel este eficientă, și eu sunt rezervat optimist că se poate ajunge la o înțelegere – fie luna aceasta, fie după vacanța de vară. Dacă va exista un acord ea va merita într-adevăr laude.
Însă ar fi neglijent și indolent să reduci judecarea dnei Merkel și a președinției germane doar la adoptarea planului de redresare, care va avea nevoie să fie complementat și de un proces strategic de reformare a guvernării zonei euro.
De fapt, dacă n-ar fi fost carantina, UE ar fi început până acum o conferință privind viitorul Europei – un prim pas spre modificarea tratelor UE pentru ca zona euro să dobândească instrumentele necesare pentru a se autoguverna eficient. Dacă Franța și Germania ar conveni asupra unei poziții comune privind viitorul monedei euro, acela ar fi într-adevăr un lucru mare.
Din ce-mi dau eu seama din dezbaterea din Olanda, acolo nu există la orizont o majoritate în favoarea unei asemenea schimbări. Și nici premierul Mark Rutte nu dă semne că ar investi capitalul politic necesar pentru a schimba starea de fapt.
Situația din Germania e ceva mai nuanțată, dar în definitiv nu e diferită. Germanii sunt în favoarea unui unic act excepțional de solidaritate, și în special față de Italia. Imaginile sfâșietoare de la Bergamo din prima fază a pandemiei au avut un impact. Dar, odată ce fondurile de redresare vor fi început să curgă, mă îndoiesc că vreun partid, cu excepția verzilor, va lupta în alegerile germane din 2021 cu promisiunea de mai multă Europa.
Sursa: The Financial Times / Traducere: Rador
