Câinii străzii din Cernobîl sunt diferiți genetic, după cum demonstrează o analiză genetică a celor ce trăiesc în apropierea centralei nucleare de la Cernobîl din Ucraina.
Un studiu efectuat pe peste 300 de câini fără stăpân indică faptul că afinitatea genetică (identitate delimitată de consanguinitate) se modifică pe măsură ce distanța până la Reactorul numărul 4, care a explodat în 1986, crește.
La 26 aprilie 1986, reactorul numărul 4 al centralei Vladimir Ilici Lenin din districtul Cernobîl – la 16 kilometri de orașul Pripiat, în nordul Republicii Ucrainene din Uniunea Sovietică – a explodat.
Acesta a fost cel mai mare accident nuclear din istorie.
Timp de zile, cantități mari de material radioactiv – cum ar fi cesiu-137, iod-131 și alți radionuclizi care emit radiații ionizante – au fost arse și eliberate în atmosferă.
Câinii străzii din Cernobîl sunt diferiți genetic
Săptămâni mai târziu, zona de excludere a Cernobîlului – constând dintr-o rază de 2.500 de kilometri pătrați de la centrală – a fost evacuată de toți locuitorii.
Ca parte a acestui program de izolare, Ministerul de Interne ucrainean – aflat pe atunci sub jurisdicția guvernului Uniunii Sovietice – a ordonat eutanasierea tuturor animalelor de companie, însă unii câini au scăpat de epurare.
Cum s-au descurcat descendenții acestor câini într-un mediu care a fost inițial atât de periculos?
Conform cifrelor, par să se fi descurcat destul de bine.
În prezent, conform recensământului Cernobîl, există peste 800 de câini sălbatici în zonă.
Pentru Tim Mousseau, biolog la Universitatea din Carolina de Sud și autor principal al acestui nou studiu, „orice aflăm despre modul în care supraviețuiesc în acest mediu va avea o relevanță directă pentru oamenii din Cernobîl și alte medii radioactive”.
Sângele din probe le-a permis oamenilor de știință să cartografieze asemănările genetice.
Rezultatele acestei lucrări – publicate în revista Science Advances – indică faptul că acești câini sunt diferiți genetic de alți câini din diferite țări care au fost analizați pentru comparație.
În principiu – și fiind foarte dependente de doză și timpul de expunere – radiațiile ionizante provoacă stres oxidativ, leziuni celulare și ADN, printre alte efecte.
Cu toate acestea, autorii lucrării nu indică modificări la câini.
Citește și: EXCLUSIV Apele Române au măsurat debitele pe Chilia și Bîstroe: „Nu sunt modificări semnificative”
„Multe studii sugerează acum că, în părțile zonei de excludere care nu sunt deosebit de radioactive, multe animale s-au descurcat foarte bine”, a recunoscut Mousseau.
„Cu toate acestea, majoritatea cercetărilor arată în mod clar că multe organisme care trăiesc în regiunile cele mai radioactive ale zonei de excludere au leziuni severe de mai multe tipuri.”
Însă, după dezastrul din 1986, care trebuie să fi costat viețile a nenumărate ființe vii, zona de excludere a devenit un fel de paradis pe pământ.
Organismul a învățat să se adapteze la mediu radioactiv
Predicțiile inițiale au indicat că, din cauza contaminării radioactive, zona va fi nelocuabilă pentru mai mult de 20.000 de ani.
Radiația din 1986 nu are nicio legatură cu cea actuală, fiind redusă acum cu 90%, iar cei mai periculoși compuși au dispărut.
Totuși, în mod evident, animale din acea perioadă de radiație maximă au supraviețuit și au făcut urmași.
Citește și: Boris Johnson şi-a pus tatăl pe o listă de înnobilare la plecarea din funcția de premier
Ismael Galván – ecologist de la Muzeul Național de Științe ale Naturii din Spania – a lucrat cu Mousseau la un studiu despre păsările din Cernobîl și a ajuns la concluzii foarte interesante.
Cei doi au studiat impactul radiațiilor asupra a 16 specii de păsări și au observat că acestea și-au îmbunătățit nivelul de antioxidanți și starea lor corporală și și-au scazut nivelurile de stres oxidativ și de deteriorare a ADN-ului odată cu creșterea radiațiilor de fond la care au fost și sunt expuse în Cernobîl.
În ceea ce privește câinii, Galván a recunoscut că „diferențierea genetică poate fi baza pentru adaptarea pe care am văzut-o la păsări”.
„Este posibil ca animalele să se fi adaptat la niveluri scăzute, dar cronice de radiații în timp, ceea ce duce la o adaptare fiziologică.”
