Am plecat dimineața din București, un convoi de mașini încăpătoare, pline până la refuz cu ajutoare pentru refugiații din Ucraina. Am adus mâncare nepersiabilă, obiecte de igienă, saci, pături, îmbrăcăminte, lucruri necesare pentru oameni nevoiți să își părăsească viața obișnuită în câteva ore și să plece în pribegie.
Citește și: Ciucă, despre ameninţarea Rusiei la adresa României: Vor să abată atenţia de la situația din Ucraina
Femei cu bebeluși în brațe, tineri voluntari alergând de colo-colo, bătrâni care au nevoie de sprijin pentru a se deplasa, copii jucându-se… În vama de la Isaccea găsești de toate. De la speranța unui trai departe de focurile de Kalașnikov, până la gândurile că ce ai agonisit o viață îți va fi spulberat, dacă nu s-a întâmplat deja, de vreo rachetă lansată de un militar rus.
Citește și: Și Pepsi și Starbucks au rămas în Rusia. Au apărut ghiduri de boicot pentru Pepsi și Coca Cola
Am fost voluntar pentru o zi în orășelul din nordul Dobrogei. Eu și alți opt prieteni. Nouă persoane care am mers să ducem ce am putut strânge și multe alte persoane care au rămas acasă, dar ne-au pregătit de drum.
Citește și: Hackerii Anonymous au spart toate posturile televiziunilor rusești și rulează imagini din război
Interacțiunea cu oamenii care treceau cu Bacul din Ucraina nu a fost una intensă. Dar m-a impresionat povestea unei bunici care a trecut în România împreună cu doi nepoți.
O bunică și doi nepoți și-au strâns viața într-o șacoșă „de-un leu” și au fugit în România
Irina, o voluntară inimoasă din vamă, i-a adus pe bunica Viktoriia, pe Galina și Ivan și ni i-a predat cu destinația (interimară) Gara de Nord. De acolo urmau să meargă, încă nu se știa cum și când, spre Ungaria.
Timizi, aflați într-o țară în care nu mai fuseseră niciodată, de fapt nu au mai ieșit niciodată din Ucraina, bunica și cei doi nepoți ne-au urmat spre mașină.
Aveau în mână doar câte o sacoșică „de un leu”. Aveau viața într-o sacoșă!
Băiețelul... vreo 12 ani. Nepoata, adolescentă cumva. Ei bine, cei trei și-au adunat la repezeală viața într-o bocceluță și au fugit din calea războiului.
Cei mici aveau privirea fericită. Femeia, însă, nu-și putea ascunde îngrijorările de pe chip. „Unde ajungem, ce se va întâmpla? Nu mai bine muream în țara mea? Mai bine nu, mai bine le ofer copiilor o șansă! Dar dacă…”, mii de gânduri puteai citi pe fața acestei femei.
Au venit alături de noi pe drumul către București. Cu ajutorul aplicației „google translate”, ne-au spus că vor să meargă spre Ungaria, la un prieten.
Era trecut 7 seara și mai aveam de parcurs aproape 200 de kilometri. Primul tren spre Budapesta era la 22.05. Panică printre noi. Nu tu bilete, timpul scurt… Pentru noi a început o cursă contra cronometru. Telefoane la CFR, telefoane la Alice, o minunată voluntară care-i ajută pe refugiații din Gara de Nord, să pregătească ceva mâncare pentru bunica Viktoriia, Galina și Ivan, telefoane peste tot.
Goneam, în limitele legale, și încercam să oferim puțină liniște sufletească celor trei. Colegii mei vorbeau la telefon încontinuu.
Ora 21.43 mașina noastră oprește în parcarea Gării de Nord.
Alice a ajutat-o pe bunica Viktoriia să coboare din mașină, alți voluntari roiau pe lângă nepoți. Cele trei sacoșele s-au înmulțit. Acum aveau și mâncare, și apă, și tot ceea ce era necesar pentru câteva zile. Bunicii Viktoria i-au dat lacrimile când a primit biletele cu destinatia Budapesta. Ea și nepoții săi au fost suiți în tren.
Chipul bunicii se mai luminase. Începea o nouă viață!
Fluxul de persoane şi autoturisme care traversează Dunărea cu bacul între localitatea ucraineană Orlîvka şi oraşul tulcean Isaccea este în creștere constantă. Numărul mediu de refugiați care ajung, zilnic, în punctul de trecere a frontierei de la Isaccea este de 2.000.
