A murit pe peronul Gării Hanovra, vrând să sară pe peron, împreună cu colegul lui, Gică Stroe.
Mare talent al fotbalului românesc, moarte stupidă
Dar scările la trenurile germane se retrag automat, când trenul pleacă din gară. Aşa că Aurică Rădulescu a sărit în gol, lângă roţile trenului. A murit în câteva ore, insuficienţă renală. Îi fuseseră sfârtecaţi rinichii.
Omul avea o idee fixă: să joace cu numărul 5 pe spate. Cine a mai văzut play-maker cu numărul cinci pe spate? Fotbalul românesc. Colegii lui Gică Stroe, Paul Cazan, Gino Iorgulescu sau Mircea Sandu.
Avea Sportul Studenţesc, în acei ani, o echipă de vis. Fusese numărul pe care-l găsise liber la venirea sa la alb-negri. 10-le era al căpitanului Octavian Ionescu, nouarul era vârful Mircea Sandu, optarul mergea la Gino Iorgulescu.
Citeşte şi: Povestea înfruntării ratate dintre Pele și Dobrin la Mondialul din 1970. Cât de vinovat a fost Gicu
Numerele 7 și 11 cădeau pe spatele lui Petre Grosu și Romeo Chihaia. Așa a luat cinciarul, istoriseşte welovesport.ro. Avea să plece din această lume la cumpăna dintre zilele de 4 și 5 iulie 1979.
În documente s-a trecut 4 iulie, ora Germaniei Federale. În România era deja 5 iulie. Necunoscute sunt căile numerologiei, dacă aşa ceva există.
Citeşte şi: VIDEO Meciul Univ. Craiova - FCSB s-a oprit în minutul 8 pentru Ilie Balaci
Cine era Aurică? Un constănţean adamclisean cu părul brunet inele, rafinat, stângaci, tehnic, juca la Naţională, unde avea la 26 de ani tot atâtea selecţii cât anii cei peste 20 împliniţi.
Juca pe spaţiile libere şi îşi punea colegii deseori în dificultate prin pasele luminoase pe care le punea la bocanc, ori pe cap. Pe capul lui Mircea Sandu. Spre disperarea lui Gogu Tonca, de la Jiul Petroşani, cel mai dur fundaş din istorie, faţă de care Franco Baresi era un balerin pe teren.
Era să mai moară odată
Ăe 5 octombrie 1975, autocarul Sportului se întorcea de la Cluj, de la un meci de campionat. Fusese implicat într-un grav accident, pe Valea Oltului.
Au fost patru morți atunci, în frunte cu președintele clubului, Liviu Colceriu. 10 pasageri au fost răniți grav, printre care și Mircea Rădulescu, viitorul antrenor al Naţionalei, pe atunci, în anul 1975.
Accidentat la acel meci, Aurică Rădulescu nu făcuse deplasarea la Cluj, nu fusese în acel autocar al morții. Avusese noroc. Doamne-Doamne îi spusese: "Ai grijă!". Nu l-a ascultat.
Cu capul în nori
Pe 1 iulie 1979, pe stadionul 23 August, Sportul pierdea clar finala Cupei României, 0-3 în fața Stelei. Toată echipa jucase slăbuț, iar Steaua a câștigat fără probleme.
Era genul acela de meci la care te uitai şi nu înţelegeai: cum e posibil ca bondarii aceia umani solizi, cu jambiere albe, foarte vizibili pe ecranul alb-negru al televizorului, să piardă în faţa unor ţânţari gri-închis, de-abia vizibili, cu aparenţă de fragilitate?
Singurul care mai mișcase ceva în ofensivă fusese Aurică Rădulescu. Alb-negrii, mereu boemi, fuseseră și nu prea fuseseră cu gândul la finală. A doua zi urmau să plece într-un fel de turneu în Germania Federală, la invitația unor organizații studențești din RFG.
Era vorba și de câteva meciuri, dar mai mult de o deplasare de vacanță.
În Germania
Destinația finală era Saxonia Inferioară, Niedersachsen. Se zbura două ore și ceva până la Frankfurt, de acolo urma să se meargă cu trenul vreo trei ore, până la Hanovra, destinația finală.
Totul a fost aproape normal, doar că, pare-se, în avion, dar mai ales în tren s-a băut cam mult. Ne relaxăm, vacanță. Mai toată lumea și-a petrecut timpul în vagonul-restaurant.
Cu câteva minute de sosirea la Hanovra, s-a dat semnalul pentru recuperarea bagajelor. Aurică nu avea bagaj şi în general nu voise să plece, aşa că a continuat să bea, împreună cu Gicu Stroe.
A urmat tragedia
În Germania, trenul nu stă mult în stații. Delegația era pe peron. Se numărau, lipseau doi. Aurică Rădulescu și Gică Stroe. I-au zărit în ușa vagonului, exact când trenul pleca. Amânaseră coborârea pentru ultima clipă.
În ţară, după tragedie, a apărut zvonul că Aurică Rădulescu dorise să fugă din ţară, cu trenul, să ceară azil politic. Dar era o prostie să facă aşa ceva, era căsătorit şi soţia lui aştepta acasă un copil, deci nu avea nici o noimă.
Trenul electric prindea rapid viteză. Primul s-a dat jos, din mers, Gicu Stroe, căzând pe peron, şi din cauza băuturii. Stroe a scăpat cu viaţă, cu o fractură craniană. Imediat după el, a pășit pe scara trenului și Aurică.
Nu avea de unde să știe că, la garniturile nemțești, scara se strânge automat, când trenul se pune în mișcare. A nimerit în gol, apoi sub roțile trenului, de unde a ricoșat plin de sânge, pe peron.
Aşa ne-a părăsit un mare talent neîmplinit al fotbalului românesc, când tocmai se lansa. Cine ştie ce ar fi fost. A fost înmormântat la o zi după ce i se născuse copilul.
