De ce roșiile au apărut în Țările Române cu 300 de ani după restul Europei? Deși astăzi este una dintre cele mai prețuite legume - deși, tehnic, e considerată fruct - aparent banala roșie a avut un drum foarte anevoios până să ajungă să fie cultivate în masă și să fie consumate de locuitorii Bătrânului Continent și mai ales de români
De ce roșiile au apărut în Țările Române cu 300 de ani după restul Europei? Marea spaimă a oamenilor
Astăzi ni se pare ceva absolut firesc să măncăm o salată de roșii ori să o folosim sub diferitele ei aspecte în multe preparate.
Dar ceea ce noi considerăm o normalitate, era un gest necunoscut în ările Române până acum aproape două sute de ani, deși ele ajunseseră în Europa încă de la începutul secolului al XVI-lea.
Mai mult, pomenirea lor în documente, n-a însemnat automat și cultivarea lor pe suprafețe întinse ori mâncatul lor. Iar același luru s-a întâmplat și în vestul continentului nostru, oamenii evitând multă vreme să consume ciudata legumă-fruct adusă din nou-descoperitele Americi.
Primele tomate au fost aduse în Lumea Veche de spaniolul Hernan Cortez, atunci când s-a întors în 1519 din expediţia sa peste ocean.
Roșiile pe care le mâncăm astăzi sunt versiuni domesticite ale unor tomate sălbatice, de dimensiunea unu bob de mazăre, care cresc și acum în America de Sud.
Citește și: Care este cel mai scump vin din lume? O sticlă costă cât 12 mașini Tesla model Y
„Primul document care face referire la aducerea tomatelor pe bătrânul continent este de la 1521. Se pare că cel care le-a adus şi care a vorbit despre ele este Hernan Cortes, celebru conchistador spaniol.
La început, erau tomate mici, tip cherry, aşa cum le spunem astăzi, de culoare galbenă, cu ţepi pe plantă, inclusiv pe codiţa fructului”, a explicat cercetătorul Costel Vănătoru, de la Staţiunea de Cercetare Legumicolă Buzău, actualul director al Băncii de Resurse Genetice Vegetale din același oraș, potrivit adevarul.ro.
Cea mai veche mențiune a unei tomate în literatura europeană datează din 1544, când botanistul Pietro Andrea Gregorio Mattioli scria că italienii mănncă deja roșii, pe care le numesc „pomi d’oro” (mere de aur).
Banala salată de roșii a fost o raritate în Europa, timp de sute de ani de la aducerea plantei din America de Sud - Foto: caietulcuretete.com
Dar, ca și în alte țări, roșia a fost crscută multă vreme mai degrabă pe post de plantă ornamentală decât pentru consum.
Întârzierea cu care europenii au admis roşia ca fiind comestibilă era generată şi de unele neînţelegeri și opinii eronate despre ea, care au transformat-o într-o legumă periculoasă consumului uman.
Această asociere a fost alimentată și de faptul că frunzele plantei seamănă cu cele ale mătrăgunei și ale omagului, două plante otrăvitoare.
Temerile europenilor au fost dublate și de faptul că sucul acid al roșiilor interacționa cu farfuriile folosite de nobilimea europeană, care erau confecționate dintr-un aliaj pe bază de cositor și plumb.
Citește și: Ce mâncau Mihai Viteazu, Ștefan cel Mare sau Mircea cel Bătrân. Aveau un stil de viață sănătos
Potrivit Smithsonian Magazine, sucul acid „activa” plumbul din compoziția farfuriei, iar mulți oameni au murit din cauza intoxicației cu plumb.
Când au ajuns în Anglia, spre sfârșitul secolului al XVI-lea, tomatele erau evitate deoarece erau considerate otrăvitoare. Cel care a răspândit această concepție a fost bărbierul-chirurg John Gerard.
În „Herbal”, o carte pe care publicat-o în 1597, Gerard susținea că planta este puternic otrăvitoare.
Deși falsă, opinia lui Gerard despre tomată a rezistat în Marea Britanie și în coloniile britanice din America de Nord timp de peste 200 de ani.
La același renume nefast a contribuit și botanistul francez Joseph Pitton de Tournefor. În 1694, acesta a dat roșiei denumirea științifică de „lycopersicon”, adică „piersica lupului”, adâncind asocierea acestui aliment cu ceva periculos.
Citește și: Unde au fost inventați mititeii românești? Cine i-a botezat așa? Rețetă de mici de la 1872
Totuși, deși credeau că sunt otrăvitoare, mulți europeni au continuat să consume cantități foarte mici de roșii, pe post de leac. Însă, cel mai adesea, roșiile erau cultivate ca plante ornamentale.
Totuși, timid, o găsim în Franţa la 1788 introdusă în cultura plantelor, însă majoritatea populației se temea încă s-o mănânce..
Momentul cheie pentru roşii avea să fie anul 1880, când napoletanii au inventat pizza, aliment ce a dus la creşterea în popularitate a inofensivei tomate.
Roșiile autohtone, crescute din semințe românești, au devenit o raritate în ziua de azi - Foto: Facebook/Grădina Mirelei-semințe de roșii
În România, tomata a ajuns târziu, fiind pomenită prima oară pe la 1835, dar cultivarea ei la scară industrială s-a făcut abia după încă mai bine de un secol, după Al Doilea Război Mondial.
„La noi, în România, a ajuns târziu, însă nu se ştie de către cine a fost adusă. Se pare că primul document despre apariţia tomatelor a fost la 1835, o scrisoare de la Alecsandri către domnitorul Ghica de atunci, al Moldovei, în care se făcea referire la nişte plante de tomate.
Documentul se referă la Moldova, deci prin această zonă a pătruns, ca tomată ornamentală. A durat foarte mult până când a intrat în cultură.
După 1835 a fost cultivată pe suprafeţe foarte mici dar în cultura industrială, intensivă, o întâlnim tocmai după cel de-al Doilea Război Mondial”, a mai explicat horticultorul buzoian.
Potrivit acestuia, primele soiuri de tomate cultivate în România au fost importate din Italia sau de la sud de Dunăre, de la grădinarii bulgari, așa cum au fost soiurile Bizon sau Roma.
„În timp, tomatele din România s-au diversificat în soiuri locale, precum roşiile de Ţigăneşti sau tomatele de Buzău, care au fost omologate în ultimele decenii.
Roşia cultivată în România este foarte valoroasă pentru că are aromă, gust, are ceva deosebit faţă de tomata cultivată în alte zone. Condiţiile de aici sunt aproximativ asemănătoare cu cele de origine şi dau un plus de calitate tomatei”, mai susţine Vânătoru.
Citește și: De ce mănâncă românii mici de 1 Mai. Legenda preparatului devenit ”simbol” de Ziua Muncii
Din păcate, după 1990, lupte comercială a fost câștigată de roșiile de import, mai ales de cee din Turcia, Olanda sau Spania, deși calitatea lor nu se compara cu a celor autohtone.
Deși în ultimii ani, românii s-au reîntors către roșia neaoșă de care-și amintesc mereu cu nostalgie, doar 5% din producție este asigurată cu semințe românești, restul fiind tot din import, chiar dacă sunt crescute aici.
Pare greu de imaginat, dar foarte multe generații de români n-au știut cum este gustul unei roșii adevărate românești, dar, dacă nu vom avea grijă, nici generațiile ce ne vor urma nu vor mai avea cum să-l cunoască.
