Pe 11 iunie 2004, Billy Crystal se uita la înmorâmtarea televizată a lui Ronald Reagan. A sunat telefonul. „Bill“, a spus vocea de la celălalt capăt al firului. „Bună. Sunt Ron Reagan“. Vocea suna fix ca a celui de-al 40-lea preşedinte – vocea prietenoasă cu inflexiuni populare. „Voiam să îţi spun că acum sunt în Rai. Mă distrez de minune“. Crystal a intrat în joc: „Serios? Cum e în Rai?“. „Ei, bine“, a răspuns vocea aceea , „e mult mai cald decât maş fi aşteptat“.
Crystal povesteşte această istorioară în noul documentar HBO Robin Williams: Come Inside My Mind/Robin Williams:
Intră în mintea mea, istorioară despre una dintre multele farse pe care i le făcea la telefon vechiul lui prieten şi ocazional partener de scenă. Era clasic Williams: o glumă gălăgioasă venind din partea unui om cu o dorinţă insaţiabilă de a face oamenii să râdă. Williams s-a sinucis pe 11 august 2014, şi noua peliculă, regizată de Marina Zenovich, este un memento a cât de singular era talentul său.
Documentarul a preluat titlul ambiguu de obraznic de la o scenetă timpurie a lui Williams, o bucată tipică frenetică în care imită creierul panicat al unui comic care încearcă să facă o glumă. Sfârşeşte zbătându-se în agonie, asemeni căpitanului unei corăbii eşuate: „SOS! SOS!“ Subtextul: Pentru Williams, o glumă reuşită era o chestiune de supravieţuire. „Râsul acela este un drog“, spune Crystal în documentar. „Emoţia aceea e greu de înlocuit cu orice altceva“.
Williams vorbea (şi glumea) deseori despre lupta sa cu dependenţa de alcool şi droguri, care a început când făcea stand-up, în San Francisco-ul anilor 1970. După ce prietenul lui John Belushi a murit în urma unei supradoze în 1982, „treaba asta m-a trezit din orice dependenţă“, spune Williams în documentar. Cei doi petrecuseră împreună cu doar câteva ore în urmă. (Într-un interviu din 1992 cu Lawrence Grobel pentru Playboy – înregistrare pe care Zenovich a găsit-o pentru documentar - Williams îşi descrie excesele din anii 1980 drept o formă de nebunie. „E ca şi cum capul meu ar fi fost într-un borcan“.)
Williams va recidiva continuu cu alcoolul. „Trebuia să aibă momentul acela de conexiune cu toată lumea“, spune Zenovich, al cărei documentar din 2013, Richard Pryor: Omit the Logic/Richard Pryor: Uitaţi de logică, a imortalizat un alt comic tulburat şi radical. „Cred că a devenit extenuant, dar Robin avea nevoie de asta“.
Williams era cunoscut de toată lumea, dar a rămas totodată un mister pentru mulţi dintre cei care îl cunoşteau cel mai bine. Documentarul „nu se concentrează pe sfârşit“, spune Zenovich. Nici nu încearcă să explice ce anume l-a cauzat. Mai degrabă imortalizează marca lui de comedie, cu dimensiunea ei radicală, mimica imobilă, la foc automat, matură dar copilăroasă în acelaşi timp şi care, în esenţă, era încărcată de compasiune şi vulnerabilitate. Judd Apatow a spus la un moment dat că nu există „şarlatania Robin Williams“, iar documentarul face treabă bună prezentându-i originalitatea, un talent descris nu doar o dată ca fiind din altă lume. (Este cum nu se poate mai potrivit că Williams şi-a obţinut statutul de superstar interpretând un extraterestru în serialul de comedie difuzat de ABC, Mork and Mindy.) Talentul lui de improvizaţie era inegalabil. O filmare din cadrul spectacolului său de stand-up din 1986 de la Metropolitan Opera House, considerat culmea performanţei lui comedice live, prezintă o digresiune hilară asupra virtuţilor unui preşedinte de sex feminin (înspăimântător de relevantă în 2018). Managerul lui a dezvăluit că, în mare parte, a fost o improvizaţie.
Zenovich adună în documentar o mulţime de interviuri ale familiei şi prietenilor comedieni (Crystal, Steve Martin, Whoopi Goldberg, David Letterman), ca şi interviuri înregistrate cu Williams, adunate din apariţii în talk-show-uri, filmări brute şi interviuri pentru diverse reviste – ceea ce îi dă privitorului ciudata senzaţie că îşi narează propria poveste. Filmări rare de arhivă sau spectacole vechi de stand-up sunt combinate cu imagini din filmele sale – o carieră mai lungă de 30 de ani care a început cu comedia, incluzând blockbuster-ul Mrs. Doubtfire (este, fără îndoială, cel mai amuzant om care a dat lovitura atât cu spectacolele de stand-up cu limbaj obscen, cât şi cu rolurile pentru familie), trecând ulterior la drame aclamate. A fost nominalizat in filme la patru premii Oscar şi l-a câştigat pe cel pentru cel mai bun actor în rol secundar în 1997, pentru Good Will Hunting.
Williams a apărut pe coperta Newsweek în 1986. Fotojurnalistul Arthur Grace (care apare în documentar) a fost cu el în turneu, devenind ulterior prieten de-o viaţă şi fotograf personal. „Se gândea la lucruri amuzante mai repede decât orice persoană am cunoscut vreodată“, spune Grace 32 de ani mai târziu. Dar adaugă, „trebuia să înţelegi când vrea să stea în tăcere“.
Unul dintre cele mai triste momente ale documentarului face referire la divorţul său de prima soţie, Valerie Velardi, pe care mass-media l-a transformat grotesc în ştire senzaţională. O covertă a revistei People l-a acuzat pe Williams că a părăsit-o pentru dădaca copilului lor (curând devenită cea de-a doua soţie, Marsha Garces), dar Velardi şi Williams se despărţiseră de comun acord cu mult timp înainte să se îndrăgostească de Garces. Nu există nici urmă de amărăciune din partea lui Velardi, care este intervievată pentru documentar, ca şi fiul lor, Zak. (Garces şi cea de-a treia soţie, Susan Schneider, au refuzat să participe la documentar, spune Zenovich: „Cred că pentru ele a fost prea devreme“.)
Aproape de final, Crystal rememorează o usturătoare ultimă întâlnire cu Williams, când acesta i-a mărturisit că fusese diagnosticat cu Parkinson şi a început să plângă. „Nu l-am auzit niciodată pe Robin să îi fie frică, cu excepţia acelui moment“.
Moartea lui a generat o extraordinară efuziune de durere şi admiraţie, pe care Zenovich a resimţit-o din plin la premiera documentarului de la Festivalul de Film Sundance din luna ianuarie. „Ştiam că oamenii l-au iubit pe Robin Williams, dar nu ştiam cât de tare“, spune ea. „Era comicul tuturor. Toţi simţeau că le aparţine“.
