Deseori, documentarele se laudă cu poveşti „incredibile“, dar rareori reuşesc să îşi respecte promisiunile. Însă Trei Străini Identici, al lui Tim Wardle, care a apărut p e ecrane pe 13 iulie, chiar se ţine de cuvânt. Este „cea mai tare poveste pe care am auzit-o vreodată“, spune regizorul.
Dacă ai locuit în New York în anii 1980, prima jumătate de oră a acestui film ţi-ar putea părea familiară. Trei bărbaţi de 19 ani au devenit celebrităţi locale după ce au descoperit că sunt tripleţi despărţiţi la naştere: Bobby Shafran şi-a întâlnit imaginea în oglindă, Eddy Galland, după ce a fost confundat cu acesta la Colegiul Districtual de Stat Sullivan, în 1980. (Galland renunţase la şcoală cu un semestru în urmă). Odată ce au făcut cunoştinţă, au presupus că sunt gemeni – până când David Kellman le-a văzut fotografia, cu faţa lui dublată, într-un ziar local care prezenta povestea întâlnirii dintre Shafran şi Galland.
Niciunul dintre părinţii lor nu a ştiu că progeniturile lor sunt rezultatul unei naşteri multiple. În momentul în care, ultragiaţi, au cerut socoteală agenţiei evreieşti pentru adopţii din New York, pe care fiecare cuplu o folosise - Louise Wise Services – reprezentanţii agenţiei le-au spus că despărţirea fusese trecută sub tăcere din cauza dificultăţii în a găsi familii dispuse să adopte trei copii. Mass-media a fost hipnotizată de poveste. Filmul lui Wardle prezintă clip după clip cu cei trei fraţi invitaţi la talk-show-uri, imbrăcaţi în haine identice. Au apărut chiar şi în filmul din 1985 cu Madonna, Desperately Seeking Susan/ Căutând-o pe Susan. În cadrul documentarului, Shafran şi Kellman rememorează reuniunea lor triumfală, dar ceva este în neregulă: Unde e Galland ?
Răspunsul se relevă în a doua jumătate a filmului: Fratele lor s-a sinucis în casa lui din New Jersey, în luna iunie a anului 1995.
La două luni după moartea lui Galland, un reporter New Yorker, Lawrence Wright, a dat publicităţii un studiu secret desfăşurat în anii 1960 şi 1970 de către psihologul Peter Neubauer. Tripleţii făcuseră parte dintr-un grup mai numeros de rezultanţi ai unor naşteri multiple din New York, în care fraţii fuseseră despărţiţi, fără ca părinţii biologici şi familiile adoptive să fie informate. Scopul, potrivit foştilor cercetători participanţi la proiect, era răspunsul la eterna întrebare: Temperamentul uman este predestinat ca urmare a geneticii sau este modelat de mediu?
Kellman şi Shafran au acum 56 de ani. Când Wardle i-a abordat prima dată în legătură cu documentarul, cei doi au ezitat. „Luminile s-au stins când a murit Eddy“, spune Shafran, avocat în Brooklyn. „Când ne-am întâlnit prima dată, presa era foarte interesată de noi, am petrecut la greu. Dar, ceea ce a început ca o poveste fericită, s-a terminat. Ne feream de ziarişti. Trecusem peste asta“.
„Filmul acesta a fost mai profund decât orice am făcut în presă“, spune Kellman, care trăieşte în New Jersey şi lucrează pe post de consultant de asigurări. „Nu ne spuneam povestea. Ne deschideam pur şi simplu vieţile“.
Wardle, care a regizat anterior documentarul din 2016 One Killer Punch/ O lovitură letală, a petrecut aproape patru ani încercând să le câştige încrederea fraţilor. „Relaţia lor nu se afla într-un punct foarte bun – era mai fragmentată decât înainte“, spune Wardle. „Chiar şi pe parcursul filmărilor, nu am ştiut niciodată dacă nu cumva urmau să se retragă brusc din proiect“.
„Nu am crescut ca o familie, certându-ne şi împăcându-ne“, explică Shafran. „La început, eram animaţi doar de bucurie şi dragoste. Apoi, a început ciorovăiala. Nu ştiam cum să ne certăm unul cu celălalt“.
Faima lor iniţială a condus la înfiinţarea unei companii în parteneriat – un restaurant în New York, în cartierul Lower East Side, numit, da, Tripleţii. Când Shafran a renunţat, lui Galland i-a fost cel mai greu. „Eddy era aşa de obsedat să facă parte din familia asta, că obişnuia să se mute, urmându-i pe Kellman şi soţia lui] indiferent unde se mutau. A făcut asta de trei ori“, spune Wardle, un detaliu pe care, până l-a urmă, nu l-a inclus în documentar. Nevasta lui Kellman de la vremea respectivă a fost cea care a trecut strada şi l-a găsit pe Galland după moartea acestuia.
Filmul se dezvăluie ca un mister. Se pare că unul dintre aspectele studiului era de ordin economic: Shafran a fost adoptat de un cuplu din clasa de sus, Galland de către un cuplu din clasa de mijloc, iar Kellman a revenit unei familii de muncitori. Toţi trei au petrecut, ca adolescenţi, o vreme în spitalele de psihiatrie, lucru care sugerează că aveau cu toţii o predispoziţie pentru bolile mentale. Kellman – care dezvăluie în film faptul că obişnuia să se dea, când era mic, cu capul de leagăn – atribuie acest lucru unei anxietăţi subconştiente provocate de despărţire.
Toţi trei îşi amintesc că au fost studiaţi, pe parcursul copilăriei, de diverşi cercetători (părinţilor li s-a spus că practica făcea parte dintr-un studiu referitor la copiii adoptaţi). Mai aflăm şi de alţi gemeni înstrăinaţi – plasaţi spre adopţie de acum închisa agenţie Louise Wise Services – care s-au regăsit. Mulţi dintre gemenii despărţiţi sufereau şi ei de depresie şi anxietate. Cel puţin trei – inclusiv Galland, care fusese diagnosticat ca fiind maniaco-depresiv – s-au sinucis. Unii au emis teoria conform căreia copiii erau anume aleşi ca provenind din părinţi cu istorie de boli mentale, dar, potrivit lui Kellman, mama biologică a tripleţilor nu a fost, din câte se ştie, dignosticată cu aşa ceva.
Wardle găseşte două persoane care au lucrat cu Neubauer şi reuşeşte să descopere o serie de indicii anterior necunoscute (nu vrem să stricăm filmul), dar multe dintre întrebările esenţiale – Cine a mai fost participant fără voie? Care au fost rezultatele? – nu au fost făcute niciodată cunoscute, nici spectatorilor, nici fraţilor. „Există un număr de persoane care locuiesc în New York, unele care practică încă psihiatria, care au fost implicate în studiu“, spune Wardle, „dar care nu vor să vorbească cu noi“.
„E ca o chestie din aia nazistă“, spune Shafran în film, dar Wardle crede că merge prea departe. Cercetătorii neimportanţi pe care i-a intervievat „nu sunt malefici. E uşor să judeci trecutul aplicând standardele curente, dar trebuie să faci nişte concesii“.
Odată apărut articolul din New Yorker, jurnaliştii au încercat să îl determine pe Neubauer să vorbească despre studiu; a refuzat deoarece, a spus el, rezultatele vor fi publicate la un moment dat. Dar acest lucru nu s-a întâmplat niciodată şi, după ce a murit, în 2008, la 94 de ani, Consiliul iudaic al serviciilor pentru familie şi copii – al cărui director Neubauer a fost în ultimii 30 de ani – a introdus studiul, sub sigiliu până în anul 2066, în arhivele Universităţii Yale. Până şi atunci, rezultatele vor putea fi accesate doar de indivizi cu permisiune scrisă din partea Consiliului iudaic.
Ani buni, victimele, inclusiv Kellman, au solicitat accesul la concluziile studiului şi au fost refuzate. Nimeni nu ştie sau spune care au fost motivele lui Neubauer să îşi ascundă timp atât de îndelungat informaţiile. Într-una dintre cele mai şocante revelaţii făcute în cadrul documentarului, un cercetător asistent pretinde că cel puţin patru persoane care au participat la studiu – dintr-un număr neverificat de 15 subiecţi sau mai mult – încă nu ştiu că au un geamăn identic.
Un alt documentar, The Twinning Reaction/ Reacţie îngemănată din 2017, a reuşit să obţină acces la unele documente şi, după ce Wardle şi-a finalizat documentarul, au fost date publicităţii peste 10 mii de pagini. Cu toate acestea, toate, potrivit lui Kellman, aveau „o scriitură foarte grea, erau dificil de citit, erau fragmentate, cu informaţii cheie îngropate adânc în text“.
După ce filmul şi-a făcut debutul la Festivalul de Film Sundance din 2018, câştigând un premiu special al juriului, Shafran şi Kellman au primit o scrisoare în care actualul preşedinte al Coknsiliului Iudaic, Alice Tisch, îşi cerea scuze. Kellman vrea mult mai mult decât „doar câteva cuvinte. Nu ne pot da înapoi copilăria“, spune el. „Dar vrem studiul în deplinătatea sa, într-o manieră cât se poate de clară, făcut cunoscut tuturor oamenilor care au participat la el. Apoi, ar trebui să le ofere compensaţii tuturor celor cărora le-au făcut rău“. (Nu a fost menţionat niciun proces, dar spune că „sunt explorate toate opţiunile“).
Având în vedere faptul că Galland a murit înainte de apariţia articolului din New Yorker, nu a ştiut niciodată că a făcut parte dintr-un studiu. Fraţii săi care i-au supravieţuit cunosc acest lucru de mai bine de 20 de ani. Mai multe informaţii nu vor compensa suferinţele îndurate, dar filmul i-a ajutat. „Dacă documentarul te afectează în vreun fel, ridică asta la pătrat şi apoi la cub“, adaugă Shafran. „Asta este viaţa mea, pe care Tim a redat-o cu sensibilitate şi empatie“. Şi, spune Kellman, „clar ne-a apropiat pe mine şi pe Bobby“.
