Lumini călăuzitoare de la Interpol

Albumul de debut al trupei Interpol, Turn On the Bright Lights, este unul dintre albumele acelea misterios de bune care a aterizat în locul potrivit la momentul potrivit: la începutul anilor 2000, în New York.

Nu-metalul era în declin, iar rockul îşi recâştiga din popularitate. Interpol concerta, scotea EP-uri şi stârnea interesul încă din 1997. CBGB era încă un club şi nu devenise încă un exerciţiu de branding însuşit de Target. Formaţiile îşi permiteau oraşul. Hiper-gentrificarea nu transformase încă Manhattan-ul în locul de joacă al bancherilor şi vulturilor din imobiliare.

Apoi au căzut turnurile. Înregistrat la doar două luni după atacurile de la World Trade Center – şi scos pe piaţă în 2002 – albumul Bright Lights avea un aer presant şi capricios care a atras atenţia criticilor în căutarea unei noi autenticităţi. „Am simţit un soi de magie când lucram la album“, spune vocalul Paul Banks. „Indiferent ce o fi chestia aia, noi am avut-o“.

TREI PRIETENI. De la stânga, Fogarino, Banks 
și Kessler. Noul album al trupei, „Marauder“, este cel mai bun din ultimii 10 ani

Iar magia stă undeva între vocea baritonalo-melancolică a lui Banks şi abilitatea formaţiei de a se folosi de anumite elemente specifice erei post-punk, lucru care a ajutat Interpol să devină figură marcantă a renaşterii pe care a cunoscut-o rock-ul după evenimentele din 9/11 septembrie. Bright Lights a devenit pentru critici unitate de măsură, iar Interpol a influenţat formaţii precumKillers şi XX.

O decadă şi jumătate mai târziu, formaţia a fost redusă la un trio (basistul Carlos D a părăsit Interpol în 2010 pentru a deveni actor), dar, cu toate acestea, este unul dintre puţinele standarde rămase pe o scenă care i-a inclus pe Strokes, Yeah Yeah Yeahs şi Walkmen. Iar pe 24 august a scos primul album în patru ani, Marauder – un album foarte bun care îi linişteşte pe fanii care se temeau că Interpol a intrat într-o comă nostalgică.

A existat o incursiune în abisul retrospectiv odată cu turneul din 2017 care omagia aniversarea de 15 ani a albumului Turn On the Bright Lights – un răsfăţ dedicat fanilor -, dar membrii formaţiei au jurat, imediat după terminarea turneului, să lucreze la materiale noi. „Lucram la albumul ăsta din timpul turneului“, spune Banks. „Era ca şi cum eram cu câte un picior în două lumi diferite: reveneam la primul nostru album, care mie încă mi se pare interesant, dar ne menţineam echilibrul cu celălalt picior care păşise deja în viitor“.

Pentru o formaţie care reprezintă o adevărată moştenire a secolului 21, audienţele din timpul turneului au fost de-a dreptul înduioşătoare. „Am văzut adolescenţi care probabil că nici nu se născuseră sau abia se născuseră când am scos [Bright Lights]“, spune chitaristul Daniel Kessler. „Am văzut oameni care au fost acolo şi în 2002. Şi am auzit poveştile acelea: «Prietena mea şi cu mine am început să ne vedem cam atunci când aţi scos voi albumul, iar acum avem copii care au împlinit 10 ani»“.

Cu câţiva ani în urmă, Interpol s-a împotmolit. Literalmente. În luna noiembrie a anului 2014, autocarul de turneu al formaţiei s-a împotmolit pe autostrada I-90, undeva lângă Buffalo, New York, în timpul unei furtuni de zăpadă groaznice. Timp de mai mult de 50 de ore, cei trei muzicieni (plus colegii de turneu) au supravieţuit cu mâncare uscată şi vodcă.

„A fost ceva serios“, spune Kessler. „În apropiere au murit oameni. În fiecare seară, ne culcam şi eram optimişti. Apoi ne trezeam şi era şi mai multă zăpadă şi noi şi mai îngropaţi în ea. Din punct de vedere psihic, lucrul acesta te afectează. Eram prinşi în capcană“. Într-un final, după ce au fost obligaţi să anuleze două concerte în Canada, Interpol şi-a reluat turneul prin care îşi promovau cel de-al cincilea album, El Pintor.

Aşa că membrii formaţiei s-au întors să înregistreze Marauder în nordul statului New York în timpul celor mai sumbre luni de iarnă, cu groază în suflet. „De fie­care dată când începea să ningă, adică aproape zilnic, fomaţia era la modul «O să se oprească? O să fim bine? O să putem ieşi de aici?»“, spune producătorul Dave Fridmann, care a înregistrat albumul la studioul lui Cassadaga, New York.

Poate acesta este unul dintre motivele intensităţii înţepate a albumului Marauder – cea mai impunătoare şi puternică mostră de muzică scoasă de Interpol pe piaţă de mai mult de o decadă. Sau poate acest lucru se datorează faptului că Fridmann a insistat să înregistreze direct pe casetă de 5 cm. „Este o mentalitate foarte diferită pentru un muzician“, spune Fridmann, când trebuie să tragi duble perfecte în loc să îl rogi pe producător să rezolve ulterior problema. „Ne-a plăcut că nu am făcut foarte tare pe preţioşii“, adaugă Kessler. „A fost o experienţă brută de înregistrare“.

Cum poate spune oricine a ascultat ultima jumătate de duzină de albume marca Neil Young, fetişismul analog nu poate înlocui compoziţia inspirată. Iar Marauder are melodii excelente: bătăiosul prim single, „The Rover“; „Number 10,“ o abordare sumbră a relaţiilor amoroase la locul de muncă şi „Stay in Touch,“ un rock hipnotic care pare să anunţe o întâlnire fantomatică cu un amant interzis. Versurile, spune Banks, sunt mai directe decât în trecut, deşi în continuare înnebunitor de obtuze potrivit standardelor radio; printre temele sesizabile se numără dorinţa, remuşcarea şi ceea ce vocalul descrie drept „o tensiune“ între eşecul personal şi dezvoltarea spirituală. Pe de altă parte, abstracţionismul şi imagistica noir sunt parte integrantă a farmecului formaţiei încă de la începutul său. De exemplu, „Metroul, ea este un porno“, din melodia „NYC.“

Bazele formaţiei au fost puse acum douăzeci de ani, la Universitatea din New York, unde Kessler şi Carlos D (născut Carlos Dengler) s-au întâlnit la un curs despre istoria celui de-al Doilea Război Mondial. Kessler îl cunoştea pe Banks din timpul unui program de vară din Paris. Banks era cu câţiva ani mai tânăr – un fan al hip-hop-ului mare amator de iarbă care îşi petrecuse copilăria gravitând între Anglia, America şi Spania. „Tocmai terminase liceul“, spune Kessler. „Când ai vârsta aia şi eşti pe lângă oameni de 21 sau 22 de ani, poţi fi un pic intimidat. Paul nu era. Era ceva la el – are multe lucruri de exprimat“.

Cei trei au pus bazele unei formaţii cu un baterist pe nume Greg Drudy, care i-a părăsit în 2000 şi a fost înlocuit cu Sam Fogarino. Cu ani buni mai mare decât ei şi cu 10 ani de experienţă de cântat în trupe punk, Fogarino l-a cunoscut pe Kessler într-un bar. „Daniel mi-a dat un EP“, spune el. „L-am ascultat şi m-am gândit: trebuie să fac parte din formaţia asta. Asta e muzica pe care vreau să o cânt de nici nu mai ştiu când“.

Bateristul a fost încântat de muzică, dar dezorientat de noii săi colegi de trupă. „Paul, dublu licenţiat în discipline umaniste la vârsta de 21 de ani, era încrezut. Nu am avut sentimentul că ne vom înţelege prea curând. Iar Carlos era aşa de pretenţios“. Kessler, adaugă el, era „cel mai serios“, pacifistul de serviciu.

În vremurile acelea, „scena muzicală din New York te buimăcea“, scrie Lizzy Goodman în spumoasa ei istorie orală, Meet Me in the Bathroom: Rebirth and Rock and Roll in New York City 2001–2011/ Ne întâlnim în baie: Renaşterea şi Rock and Roll-ul în New York între anii 2001-2011. 

„Părea atât expansivă cât şi intimă – uitată de toţi, părea să ne aparţină doar nouă, drogurilor, muzicii“.

Interpol făcea parte din noul val, restabilind vitalitatea oraşului după atacurile din 9/11 septembrie. Sunau mai puţin a rock de garaj ca Strokes şi erau mai sumbri ca Yeah Yeah Yeahs. 

Cei patru, care se îmbrăcau în costume Dolce & Gabbana (revoltă ironică împotriva grunge-ului), cântau un rock-artă melancolic în care „arta“ nu sabota niciodată rockul, chiar şi când făceau referiri erudite la exploratorii nordici şi modele suicidale. 

Bright Lights a apărut târziu, în vara lui 2002, conţinând melodia „NYC,“ unul dintre cele două cele mai importante tributuri rock la adresa oraşului (celălalt fiind „New York, I Love You but You’re Bringing Me Down“ de la LCD Soundsystem). Vocea morocănoasă în stil Ian Curtis a lui Banks şi solo-urile înţepate de chitară ale lui Kessler îi făcea să fie frecvent băgaţi în aceeași grămadă cu formaţiile britanice de la sfârşitul anilor ’70. „Se plângeau fiindcă toată lumea îi compara cu Joy Division“, spune criticul Robert Christgau, „şi aveau dreptate. E o comparaţie mult prea amabilă“.

Aprecierile (în ciuda lui Christgau) s-au extins şi la albumul Antics din 2004, un LP minunat şi seducător înregistrat la scurtă vreme după Bright Lights „ca să nu ne gândim prea mult la asta“, spune Kessler. Albumul a conţinut trei single-uri de top – inclusiv clasicul inspirat din crime „Evil“ – şi le-a asigurat un spectacol în deschiderea Cure (cel mai important moment al carierei: să piardă vremea cu Robert Smith). După Antics, pauza dintre albume s-a tot mărit, iar primii colegi de scenă muzicală au dispărut în patria hiatusului.

Primul album al formaţiei, definitoriu pentru acea epocă, este acum la fel de vechi cum era albumul The Queen Is Dead al celor de la Smiths când a apărut Bright Lights. Ceea ce nu înseamnă că Paul Banks este noul Morrissey – graţie Domnului, nu -, ci că Interpol a îmbătrânit frumos.

A fost un noroc neaşteptat faptul că Meet Me in the Bathroom/Ne întâlnim în baie a apărut şi a prezentat renaşterea rockului din New York fix la timp pentru turneul aniversar de anul trecut. 

Fogarino spune că a trebuit să i se amintească multe dintre lucrurile care s-au întâmplat, parţial deoarece formaţia a fost, mare parte a începutului anului 2000, în turneu. 

„Eram permanent într-un aeroport, aşteptând să ajung în alt oraş“, spune el. „Lucrurile par mult mai importante decât erau atunci când s-au întâmplat“. Cu toate acestea, „sunt mândru că am făcut parte din asta, fie că au fost sau nu prea multe droguri implicate în poveste“. Şi au fost? „Probabil“.

Faptul că oamenii fetişizează prea mult perioada aceea, adaugă el, „nu e cu nimic diferit faţă de ce au făcut cu scena muzicală new yorkeză a mijlocului anilor ‘70“. O parte din el, „micuţul fan“, încă nu poate crede că lucrurile chiar s-au întâmplat. 

„Nu m-am gândit niciodată că voi face carieră cântând muzică, indiferent cât de implicat eram. Ca şi cum aş fi vrut s-o sun pe mama şi să îi spun: «Ghici ce? Cânt într-o formaţie! Câştigă bani! Şi oamenii ne plac!»“.