Bărbatul pe care eu și mama îl iubeam la nebunie ne-a sfâșiat inimile și ne-a abandonat, când eu de abia împlinisem 13 ani. Am intrat în cea mai critică perioadă a copilăriei, adolescența, direct traumatizată.

Tata m-a abandonat când aveam 13 ani. Ce s-a întâmplat 10 ani mai târziu mi-a dat lumea peste cap

10 ani mai târziu, am tras pe dreapta pentru un autostopist, doar pentru a realiza că nu e un străin, ci chiar tatăl meu, care ținea de mână o fetiță.

Cicatricile lăsate de plecarea lui nu au dispărut niciodată. Așa că, în momentul în care am realizat, când am tras mașina pe dreapta, că urmează să vorbesc cu tatăl meu, m-am întrebat automat: ”Această nouă întâlnire îmi va vindeca sau îmi va adânci rănile sufletului?”

În ziua în care tatăl meu a plecat, lumea și-a pierdut culoarea. Îmi amintesc că stăteam pe aleea noastră și îi priveam mașina dispărând după colț. Sunetul ascuțit făcut de cauciucurile mașinii când a plecat în mare grabă a fost unul pe care nu-l voi uita niciodată...

"Tată!” Am țipat, alergând după el. „Tată, întoarce-te, unde pleci?!” Dar el nu a oprit. Și-a văzut de drum. Fără explicații, fără la revedere, fără să se uite măcar o dată la ce lasă în urmă. Doar... a plecat.

M-am întors și m-am uitat pierdută la mama mea, Cristina. Stătea în ușă, cu fața plină de șoc și neîncredere. „Mamă?” Am șoptit, cu vocea stinsă și speriată.

Ea a clipit și s-a trezit brusc din amorțeală, părând să își amintească că eram și eu pe acolo. „Oh, Ela, vino aici, iubito.” Am alergat în brațele ei, îngropându-mi fața în cămașa ei. În timp ce mă ținea în brațe, am simțit-o tremurând.

„De ce a plecat, mamă? De ce ne-a părăsit tata?”

Mi-a mângâiat părul cu o atingere blândă, dar nesigură. „Nu știu, scumpo. Pur și simplu nu știu.” În timp ce stăteam acolo, agățându-ne una de cealaltă, mi-am făcut o promisiune în gând să mă țin puternică pentru ea. Trebuia să fiu.

Citește și: O bătrână, care n-a fost niciodată gravidă, face un test ADN. Rezultatul îi dezvăluie că are o fiică

„Vom fi bine, mamă”, am spus, încercând să par mai curajoasă decât mă simțeam. „Ne avem una pe alta.”
M-a strâns mai tare, iar eu am simțit o lacrimă fierbinte căzându-mi pe cap. „Da, ne iubim și ne avem una pe cealaltă, iubita mea Ela. Întotdeauna o vom face.”

Zece ani au trecut de la acel moment traumatizant, perioadă în care, în timp ce mergeam mai departe cu viețile noastre, eu și mama încercam să ne obloim rana lăsată de plecarea lui.

Am devenit o echipă, înfruntând lumea împreună. Am avut și momentele noastre grele, copleșitoare. Momente în care absența tatălui meu se simțea mai acut ca oricând. 

Dar am reușit să trecem peste. Ne aveam una pe cealaltă. A fost suficient. Și apoi, într-o clipă, totul s-a schimbat.
Lucrez în oraș, în Cluj, dar locuiesc în afara lui. Așa că, zi de zi, când vin de la muncă, ajung și pe autostradă.
Era seară, conduceam spre casă de la serviciu, la oră de vârf. Aglomerație infernală, nervi, claxoane. Tot tacâmul.

Mă gândeam la planurile pentru cină și la mormanul de rufe care mă aștepta acasă să îl bag, în sfârșit, în seamă.

Atunci i-am văzut.

Un bărbat și o fetiță, stând pe marginea străzii, făcând autostopul. Ceva la postura bărbatului, la felul în care stătea protector lângă fetiță, mi-a făcut inima să tresară. Am încetinit, uitându-mă prin parbriz.

Nu. Nu putea fi.

Am tras pe dreapta, cu mâinile tremurându-mi când am pus mașina în parcare.

În oglinda retrovizoare, i-am văzut apropiindu-se. Fetița țopăia, ținându-l de mână pe bărbat și sporovăind. ȘI BĂRBATUL...?

Mi-a înghețat sângele. Era EL... TATA. Vizibil mai bătrân, desigur. Părul îi era mai cărunt, fața îi era mai ofilită și mai epuizată. Dar ochii aceia nu puteau fi confundați. Erau aceiași ochi pe care îi vedeam de fiecare dată când mă uitam în oglindă.

Am coborât din mașină, picioarele-mi erau nesigure, aveam gura uscată de emoție. „Aveți nevoie să vă duc undeva?”, am strigat, vocea mea sunând nefiresc pentru urechile mele.

Citește și: Fiul meu m-a lăsat singură, bolnavă și cu datorii în urmă cu 13 ani. Ieri a bătut la ușa mea

S-a întors, un zâmbet recunoscător începând să i se formeze pe față. Apoi m-a văzut și zâmbetul a dispărut, înlocuit de șoc și de ceva care semăna foarte mult cu rușinea.

„Ela?!”, a oftat el, cu ochii mari.

Fetița s-a uitat ba la mine ba la el, cu confuzie clară pe față. „O cunoști, Dan?”, a întrebat ea. Dan. Nu tata. Doar... Dan.

„Da”, a spus el. „Da, o cunosc.”
Ne-am urcat toți în mașina mea. Drumul a fost tensionat, o tăcere stânjenitoare plutea în aer...

Țineam de volan atât de strâns încât încheieturile mi se albit. M-am concentrat asupra drumului pentru a evita să mă uit la bărbatul de lângă mine, tatăl meu răsărit parcă din pământ.

El, omul care își abandonase atât de ușor familia. Omul care a plecat fără să se uite înapoi și fără să mai dea un semn, frângându-ne inimile mie și mamei.

Fetița fredona liniștită pe bancheta din spate, fără să realizeze tensiunea care plutea în aer. în cele din urmă, nu am mai putut suporta și am șuierat: „Spune-mi că nu e sora mea”.

Tata a tresărit ca și cum l-aș fi lovit cu un topor în cap. Se uita drept în față, cu mâinile strânse în poală.

„Numele ei este Sara. Ea... nu e sora ta, Ela. Nu de sânge.”

Am expirat zgomotos de parcă-mi ținusem răsularea o veșnicie.

„Atunci cine este ea?”
Tata a oftat, cu umerii aplecați de parcă ar fi purtat pe ei povara întregii lumi.

„Este fiica cuiva cu care am fost împreună câțiva ani”, a recunoscut el. „Mama ei... ne-a părăsit acum câteva luni, mi-a lăsat-o mie.

Am făcut tot posibilul să am grijă de Sara cum am putut eu mai bine. M-am mutat aici luna trecută.”

Ironia situației în care ajunsese el nu mi-a scăpat. Am lăsat să iasă un râs amar.

„Wow. Deci acum știi cum mă simt eu de când ai fugit? Știi cum e să fii lăsat în urmă fără milă? Să fii abandonat de cineva pe care îl iubești?

A strâns din dinți și a replicat:
 „Am făcut greșeli, Ela. O mulțime. Dar încerc să mă revanșez, chiar dacă e prea târziu să o fac pentru tine și mama ta.”

Am scuturat din cap, lacrimile invadându-mi ochii. „Ai idee ce ne-ai făcut? Cât de greu a fost pentru noi? Pentru mine?

Îți poți imagina cum copiii de la școală mă tachinau, își băteau joc de mine? Cum mama s-a luptat singură să mă crească și să fie și tată și mamă pentru mine?”

În oglinda retrovizoare, am văzut fața confuză a Sarei. Nu merita să fie prinsă în mijlocul acestei situații. Am respirat adânc, încercând să mă calmez.

„Îmi pare rău”, a șoptit tata. „Știu că nu schimbă nimic, dar îmi pare foarte, foarte rău.”
”Îți pare rău? Nu înjunghii o persoană în inimă și apoi îți ceri scuze că ai făcut-o!”

„Ela, te rog să mă ierți... Îmi pare rau. Serios.”

Nu am răspuns. Ce puteam să spun?

Citește și: Am aruncat florile de la soțul meu, primite la aniversare. Știu că asta mă face să par un monstru

”Îmi pare rău” nu va șterge 10 ani de absență, de șoc și de întrebări fără răspuns. ”Îmi pare rău” nu va șterge cu buretele ce a făcut.

În timp ce ne apropiam de adresa la care mi-a zis să îi duc, Sara mă întreabă: „Ești prietena lui Dan?”

M-am uitat la ea în oglindă, văzând curiozitatea din ochii ei. Pentru o clipă, m-am gândit să-i spun adevărul. Dar, uitându-mă la chipul ei plin de inocență, nu m-a lăsat inima să fac asta. „Cam așa ceva”, am spus încet, forțându-mi un zâmbet. „Un prieten vechi, cu care nu a mai ținut legătura.”

Am oprit la adresă, am tras pe dreapta, cu mâinile tremurându-mi. Tăcerea devenise de-a dreptul sufocantă. Tatăl meu și-a desfăcut centura de siguranță, cu mișcări lente și ezitante. S-a întors cu fața la mine, cu ochii roșii și plini de regret.

„Mulțumesc pentru că ne-ai dus, Ela. Eu... Nu mă aștept să mă ierți, dar vreau să știi cât de rău îmi pare. Pentru tot.”

Am privit drept înainte, incapabilă să mă uit la el. Mă simțeam sufocată de toate lucrurile pe care le ținusem în mine atâta amar de vreme și voiam să le spun, dar nu puteam.

„Ai grijă de ea”, am șoptit în cele din urmă, dând din cap spre Sara de pe bancheta din spate. „Nu o da în bară așa cum ai făcut cu noi. Este foarte ușor să frângi inima cuiva și să pleci. Nu-i face asta.”

Citește și: Am fost diagnosticată cu o boală gravă și incurabilă la numai 2 ani. Ce am ajuns să fac astăzi

El a dat din cap, o lacrimă alunecându-i pe obraz. „O voi face. Îți promit.”

Când a coborât din mașină, Sara s-a aplecat în față. „Mulțumesc pentru drum, domnișoară Ela”, a spus ea strălucitoare. „Mi-a făcut plăcere să te cunosc!”

M-am întors spre ea, schițând un mic zâmbet. „Și eu m-am bucurat să te cunosc, Sara. Ai grijă de tine, bine?”

Ea a dat din cap cu entuziasm. „O să am! Paaa!”

I-am privit cum au plecat, mâna mică a lui Sara în cea mare a tatălui meu. Arătau ca tată și o fiică, îndreptându-se spre casă după o zi lungă.

Dar eu știam adevărul complicat care se ascundea sub această imagine aparent clasică. În timp ce se îndepărtau, am simțit cum mi se ia o greutate de pe umeri.

Ani de zile, am purtat cu mine durerea abandonului tatălui meu, lăsând-o să-mi modeleze viața și relațiile.

Dar văzându-l acum, mi-am dat seama de ceva important: nu aveam nevoie de aprobarea sau dragostea lui pentru a fi întreagă.

Am pornit mașina, ștergându-mi o lacrimă rătăcită. Soarele apusese complet acum, cerul era de un albastru profund, catifelat.

În timp ce conduceam, un sentiment cald și reconfortant mi-a pătruns în inimă. Aveam propria mea viață de trăit și nu aveam de gând să mai las trecutul să mă definească.

Telefonul mi-a vibrat cu un mesaj de la mama: „E totul în regulă, dragă? De obicei ești acasă până acum.”

Am zâmbit, simțind un val de dragoste pentru femeia care mi-a fost atât mamă, cât și tată. „Sunt pe drum, mamă”, i-am răspuns. „Te iubesc.”

Când am apăsat butonul de trimitere, mi-am dat seama că, uneori, familia pe care o alegi este mai importantă decât cea în care te-ai născut. Iar eu alesesem bine.

Nu am nevoie de un tată care să mă protejeze sau să mă copleșească cu afecțiune. Am cea mai puternică forță din universul meu: MAMA MEA.