Unde au fost inventați mititeii românești? Dincolo de originile pe care unii le caută prin zona Turciei și a Serbiei, micii neaoși au devenit un preparat distinct, dar și un adevărat simbol național. Povestea lor a început acum puțin peste 150 de ani, într-un local de pe strada Covaci din Centrul Vechi bucureștean.
Unde au fost inventați mititeii românești? Cine i-a botezat așa? Rețetă de mici de la 1872
Deși „rădăcinile” lor ar fi, conform unor istorici, filologi, dar și experți culinari, în Imperiul Otoman, cu ramificații spre zona Serbiei, micii românești - sau mititeii - sunt, de multă vreme, un produs total distinct de „verișorii” săi balcanici.
Carnea, condimentele și modul de preparare fac din micul românesc un produs, practic, original. Cam așa cum ar fi ciorba rădăuțeană în raport cu cea de burtă.
Folosirea simultană a cărnii de porc, a usturoiului, dar și a bicarbonatului n-o veți întâlni nicăieri, orice ar zice orișicine.
Iar povestea lor începe acum circa 150 de ani, într-un local de la numărul 3 al străzii Covaci - fostă Oituz, între 1938-1940, pe vremea regelui Carol al II-lea.
Citește și: Cine a introdus fast-food în România? Ce puteai să mănânci în 1932 cu doar 7 lei?
Aici, pe la 1859, și-a deschis o cârciumă Costantin I. Ionescu, băiat fugit la doar 14 ani în București, de arșița Bărăganului din Ciochina Ialomiței.
Zece ani adunase bani lucrând ucenic la un mare negustor de băuturi spirtoase, după care se lansează în propria afacere, cu localul „La trei frunze de viță”.
Către anul 1875 se pare că „nea Costică” a lăsat în mâinile mai tânărului nepot, Iordache, afacerea ce începuse să „duduie”.
Strada Covaci, nr. 3, locul unde s-au „născut” micii românești - Foto: Newsweek
După aceea, locul s-a numit „Restaurantul Iordache N. Ionescu”, conform reclamelor vremii, dar lumea l-a simplificat, zicându-i direct „La Iordache”.
Se dusese „buhul” mâncărurilor delicioase ce se înghițeau cu poftă aici, iar Iordache nu-i dezamăgea, mai ales că programul era non-stop.
Clienții erau de soi, printre ei regăsindu-se adesea și Eminescu și Caragiale, dar și gazetarul NT Orășanu, zis și Nichipercea, după numele gazetei în care combătea.
Omul avea și umor și ironie și imaginație, dar și funcția de comisar de poliție al Sectorului de Roșu.
Pe vremea aceea, sectoarele orașului nu aveau numere, ci culori. Iar „Roșu” era chiar cel mai important sector, cuprinzând zona centrală a orașului, inclusiv strada cu crâșma lui Iordache.
Citește și: Un român a cheltuit 55.000 de lei, în 2023, numai pe mâncare. Cum a ajuns la această sumă
Dar altceva ne interesează la Orășanu. El a fost „nașul de botez” al mititeilor, așa cum spune Constantin Bacalbașa, în „Bucureștii de altădată”, lucrarea ce cuprinde faptele mici și mari ce s-au întîmplat în Capitală pe parcursul a peste patru decenii, până la 1914.
Într-o zi, povestea spune că lui Orăşanu îi veni ideea să alcătuiască un vocabular original cu produsele și preparatele ce se serveau „La Iordache”. Zis și făcut.
Iar, la un moent dat, printre ingenioasele porecle găsite bucatelor, se găsește și cea de „mititei”, dată „cârnaților mici” aflați în meniu.
„Lista de mâncăruri începea cu țuica, urma cu celelalte pregătiri şi sfârşea cu vinurile. Iată o parte din aceste supranume: Țuica: O idee. Apa: O naturală. Pâinea: Abundența. Scobitoarea: O baionetă. Ardeiul roşu: O torpilă. Varză acră: Origine de Belgrad. Gheața: Cremă de Siberia.
Urmau; Cârnați mici: Mititei. Cârnatul mare cu piele: Patrician. Fleica: O inocentă. Cafeaua turcească: Un taifas. Un litru de vin cu o sticlă de borviz: O baterie. Paharele care însoțeau bateria: Semiplutoane. Tacâmul: Regulamentul. Plata: Protocolul. Etc.”, scrie jurnalul.ro.
Dintre toate aceste denumiri, toate au pierit încetul cu încetul, numai două au supraviețuit.
N.T. Orășanu, „nașul de botez” al mititeilor - Foto: Arhiva
Mai mult, au fost adoptate la toate restaurantele, grădinile, cârciumile, bodegile; acestea sunt bateria şi mititeii.
Iar dacă „bateria” de vin a cam dispărut din limbajul românilor, după 1990, cel de mititei/mici a rămas să înfrunte secolele.
Acum, legenda spune că momentul apariției micilor, încă nebotezați de Orășanu, a fost într-o seară în care Iordache a rămas fără maț pentru gustoșii cârnați pe care-i făcea tot pe grătar.
Nu se știe cine a avut ideea, Iorache sau bucătarul său, dar cum clienții tot comandau de mâncare, grătarul crâșmei a fost atins, pentru prima oară, de pasta de cârnați fără „îmbrăcămintea” de maț.
Citește și: Cererea de mici pentru 1 Mai, mai mare cu 30% față de anul trecut: Câte tone s-au produs
Soluția găsită în disperare de cauză s-a dovedit a fi pe gustul tuturor, așa că acei „cârnați mici” și-au făcut loc în meniul localului. Abia apoi, NT Orășanu avea să-i poreclească „mititei”.
Foarte probabil, primele generații de mici/mititei nu aveau aspectul de acum, mai sigur că nici gustul.
În primul rând, pentru că, la început, nu era folosit bicarbonatul - care a fost introdus în rețetă pe la 1902 - deci arătau mai aproape de varianta loc sârbească, de „mici-mici”.
În plus, pare-se că, inițial, carnea folosită era doar cea de vită - ce nu poate rivaliza cu cea de porc, așa cum se folosește acum - după cum arată și reteța de mici a lui NT Orășanu, consemnată tot de Constantin Bacalbașa în lucrarea menționată.
Constantin Bacalbașa - Foto: Arhiva
Rețeta de mici de la 1872 a lui NT Orășanu, consemnată de Constantin Bacalbașa:
„Se ia carne moale de vacă, în special de la ceafă, cât şi din pulpă, în cantităţi egale. Se taie bucăţi, se adaugă seu de vacă subţire (adică prapor), se taie la fel şi se amestecă.
La 2 kg de carne se pun 200 g seu, se sărează, se amestecă bine şi se toacă cu maşina se trece mai întâi printr-o sită mai deasă mai deasă, apoi printr-o sită mai rară.
Tocătura o închizi într-o pânză impermeabilă şi o aşezi în gheaţă sfărâmată, unde stă cel puţin 5-6 ore.
După ce ai scos-o din gheaţă o pui într-o cratiţă şi adaugi chimion şi enibahar pisat în cantitate de 30 gr.
Apoi să ai un vas cu zeamă de carne şi usturoi strecurat, din care să adaugi tocăturii în timpul cât o frămânţi şi se leagă bine carnea.
Pe urmă agăţi maşinii de tocat o pompă cu care formezi cârnaţii (mititeii ), învârtind de manivela maşinii; cu o mână învârți şi cu alta prinzi cârnaţii cât de lungi îi doreşti.
Apoi îi frigi la grătar, pe foc iute, grătarul fiind încins. În timpul friptului, unge-i cu o pană muiată în zeamă de carne. Când s-a umflat, cârnatul (micul sau mititelul – n.n.) e gata.”
Citește și: De ce mănâncă românii mici de 1 Mai. Legenda preparatului devenit ”simbol” de Ziua Muncii
