Ana Blandiana - În epicentrul centenarului

Compararea cu cei de acum 100 de ani presupune nu numai îndrăzneala de a înfrunta rezultatul care ne este evident defavorabil, ci și curajul de a încerca să înțelegem cauzele și de a ne asuma realitatea degradării. Să începem simplu punând alături numele premierilor de la începutul anilor 1918 și 2018.

Atunci era Ion I.C. Brătianu. Dacă – așa cum scria Arnold Toynbee – „politica este prezentul istoriei“, atunci această simplă alăturare de nume vorbește nu numai despre degradarea clasei politice din România în acești 100 de ani, ci chiar despre degradarea istoriei noastre.

Fiul acelui prim-ministru, marele istoric Gheorghe Brătianu, cel care avea să moară la 54 de ani în închisoarea din Sighet – după ce refuzase să se salveze infirmându-și ideile – a scris o carte care se numește „O enigmă și un miracol istoric: poporul român“. Dacă încercăm să așezăm acest ciudat de exact diagnostic, peste suta de ani pe care vrem să o sărbătorim și încercăm să o înțelegem, în mod evident miracolul – ca fenomen de deasupra speranțelor și posibilităților obișnuite – se află la începutul secolului trecut, iar enigma – ceva ce nu poate fi înțeles pentru că este în afara logicii firești a lucrurilor – ne caracterizează pe noi cei de azi.

Evident Gh. Brătianu se referă la istoria noastră de până la această sută de ani, o istorie în care cele două noțiuni nu se succed, ci se împletesc, miracolele fiind enigmatice și enigmele miraculoase. De-a lungul secolelor lucrurile s-au petrecut ca și cum cineva de deasupra lumii noastre și-ar pierde din când în când răbdarea urmărindu-ne și – cuprins de remușcări pentru că ne așezase unde se bat munții în capete – ar interveni să ne salveze. Pot, oare, să-mi permit, ducând mai departe această supoziție, să trag concluzia că în cele din urmă a obosit s-o mai tot facă și ne-a lăsat plictist la discreţia adversarului său?

Cu siguranță nu, pentru că Dumnezeu nu obosește niciodată să ne ajute și o face chiar şi acum, în măsura în care vom fi în stare să folosim acest moment centenar pentru a ne descoperi cu adevărat înaintașii și a încerca să le semănăm. Este destul să pornim de la cutremurătorul adevăr că principalii făuritori ai Unirii și ai României Mari s-au sfârșit în închisorile românești din timpul comunismului ca să înțelegem nu numai cum a fost istoria ale cărei consecințe încă le suportăm, ci și cum au fost, cât de puternici au fost, acei oameni care au preferat să-și plătească ideile cu viața decât să renunțe la ele.

Primul lucru pe care trebuie să-l înțelegem și – dacă suntem în stare – să-l învățăm de la ei, este curajul de a-și asuma fiecare pe cont propriu soarta poporului căruia îi aparține. Cei care aveau în anii următori să devină înalți demnitari ai României pe care au creat-o au fost în acel incredibil an 1918 simpli particulari, abia întorși de pe front sau din marile universități apusene, întorși hotărâți să-și transforme destinul într-o piatră de temelie a țării care nu exista decât în visul lor.

Pentru că ce altceva decât un simplu particular a fost Iuliu Maniu atunci când, sublocotenent al armatei în disoluție a unui imperiu care nu mai exista, a hotărât să încoloneze soldații români, din fosta armată austro-ungară de pe frontul italian, cu care a restabilit și asigurat ordinea în Viena cuprinsă de haosul dintre capitolele istoriei. Un simplu particular în care mulțimile de pe tot cuprinsul Transilvaniei aveau să-și recunoască liderul care va organiza și conduce Marea Adunare de la Alba Iulia.

Ce altceva decât un simplu particular, profesor al Universității din Viena, a fost Ion Nistor când a format comitetul de organizare a Adunării Naționale de la Cernăuți care a hotărât Unirea cu România și în numele căruia a redactat actul Unirii? Sau Pan Halippa, care – în confuzia infernului declanșat de prăbușirea țarismului, printre popoare care se urau între ele și idei în numele cărora se ucidea – a avut puterea, el și Ion Inculeț și Daniel Ciugureanu, o mână de oameni, să strângă românii la un loc, să formeze Sfatul Ţării și să hotărască primii, fără niciun precedent istoric, unirea cu ţara?

Noțiunea de civism nu se inventase încă, dar în mod evident ei sunt cele mai înalte exemple de civism care ne pot deveni modele, iar centenarul poate deveni nu numai prilejul, ci și școala care să ne convingă că istoria poate fi suma acțiunilor noastre individuale, dacă avem curajul să ne-o asumăm după ce am analizat-o cu propriul nostru cap, dacă avem curajul să o girăm cu propriul nostru destin.

(Fragment din conferința susținută de Ana Blandiana, la Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia, cu prilejul conferirii titlului de DHC")