Ulterior momentului 1 decembrie 1918, episcopul Iuliu Hossu și Miron Cristea, viitorul patriarh al Bisericii Ortodoxe, alături de alți doi fruntași ardeleni, Alexandru Vaida-Voievod și Vasile Goldiș, au dus la București Declarația de Unire de la Alba Iulia. Declarația a fost înmânată regelui Ferdinand I al Românilor.
O reparație binevenită
În iunie 2019, Papa Francisc l-a beatificat la Blaj pe Iuliu Hossu, alături de alți 6 episcopi greco-catolici uciși sau prigoniți de comuniști între anii 1950 – 1970.
Fiu al lui Ioan, preot greco-catolic, și al Victoriei Măriuțiu, Iuliu Hossu s-a născut la 31.01.1885 la Milașu Mare (azi Milaș, jud. Bistrița-Năsăud). A primit botezul și mirul la 19 martie din același an. Între 1892 și 1896, a frecventat școala elementară confesională din satul natal. A urmat studiile secundare până în 1900 la Gimnaziile din Reghin și din Târgu Mureș. Apoi a urmat cursul superior la Liceul din Blaj, unde și-a luat examenul de maturitate în 1904. Trimis la Roma, la Colegiul Urbanian, a obținut doctoratul în filozofie (1906) și în teologie (1910) la Ateneul De Propaganda Fide. Încardinat la Lugoj, a fost sfințit preot în 1910 la Roma.
A avut diferite funcții la Curia de la Lugoj, iar în timpul Primului Război Mondial a fost capelan militar. În 1917 a fost numit episcop de Gherla. Figură proeminentă în timpul evenimentelor Unirii Transilvaniei cu Regatul României în 1918, a fost renumit și pentru activitatea sa pastorală. În 1930, Eparhia sa devenind „de Cluj-Gherla”, episcopul Hossu și-a stabilit reședința la Cluj.
După instaurarea regimului comunist, împreună cu toți ceilalți episcopi greco-catolici, a respins fără teamă toate manevrele autorităților comuniste care vizau dezorganizarea și, în final, scoaterea în afara legii a Bisericii Greco-Catolice Române. I-a pregătit pe credincioși pentru zilele grele care urmau.
A fost arestat în noaptea de 28/29 octombrie 1948, împreună cu ceilalți episcopi români uniți, în cadrul prigoanei staliniste dezlănțuite împotriva Bisericii Greco-Catolice. Între 1950 și 1954, a fost întemnițat la închisoarea din Sighet, în urma refuzului său repetat de a-și părăsi Biserica.
Citește și: Vasile Aftenie, ucis în arestul Ministerului de Interne
Citește și: Viața lui Traian Frențiu, exterminat la Sighet
Citește și: Ioan Suciu, maltrat de Securitate pentru a se lepăda de credință
Citește și: Liviu Chinezu, episcopul pușcăriilor
Citește și: Ioan Bălan, a murit, refuzând „mărul otrăvit”
Citește și: Alexandru Ursu, martir la Gherla, Pitești și Dej
Momentul 1968
Istoricul Mădălin Hodor a rememorat, pentru Newsweek România, un moment petrecut în 1968 când redacția revistei ardelene „Steaua“ își adusese aminte de Iuliu Hossu și a trimis doi colaboratori să îi ia un interviu celui care citise mulțimii de peste o sută de mii de oameni cel mai important act al acelei zile de 1 decembrie 1918: Declarația Unirii.
„Îi spun lui Miron Cristea, episcopul Caransebeșului: «La ce zăbovim aici? Hai în mijlocul poporului să-i dăm bună vestire!» (...) Ne oprim cutremurați lângă steagul cel mare și sfânt al Neamului, în mijloc de adâncă, liturgică tăcere. (...) «Ascultați!» Și le-am citit apăsat actul Unirii“.
Dar interviul nu a apărut în paginile revistei, în anul 1968. A apărut aproape 50 de ani mai târziu, cu un an înainte de Centenar. De ce? Deoarece Securitatea a apreciat că articolul „dăunează“, pentru că face referire la „respectarea adevărului istoric“. Ori adevărul istoric era ultima grijă pentru instituția care aplica politica partidului comunist.
Gelu Hossu a refăcut pentru aceeași revistă „Steaua“ povestea interviului și lămurește misterul blocării sale. Totul pare să fi pornit de la o constatare mai veche a Securității, care îl considera pe episcopul Hossu „un element periferic atunci și care nu a avut niciun rol deosebit“. Niciun rol deosebit?
Desigur că cel care fusese arestat la 29 octombrie 1948, în urma operațiunii de distrugere a Bisericii Greco-Catolice, nu putea apărea în presa comunistă ca având un rol determinant la realizarea Marii Uniri. Iar Securitatea era acolo și veghea ca aceste lucruri periculoase să nu se poată întâmpla. Direcția Presei a respins prompt articolul în întregime și l-a înlocuit cu un text al lui Constantin Daicoviciu, „1 Decembrie“, mult mai „pe linie“.
Starețul de la Căldărușani, unul dintre informatori
De altfel, era puțin probabil ca festivismul semicentenarului, venit în siajul „mărețului act de dizidență“ al lui Nicolae Ceaușescu, din august 1968, să poată fi umbrit de afirmații precum: „Și vă mai spun – pentru că nu am ascunziș în inimă – că acest întâi decembrie este – după părerea mea – întunecat de măsura din 1 decembrie 1948, luată după 250 de ani de la Unirea cu Roma. (...) La aniversarea solemnă din 1968 nu se cuvine să fie absentă Biserica Blajului, Biserica tăcerii“.
colaborare dintre prelații ortodocși și Securitate.
Dar „Biserica tăcerii“ nu mai exista, episcopii ei fuseseră arestați și edificiile confiscate. Chiar în momentele în care rostea aceste cuvinte, episcopul Hossu se afla în „domiciliu obligatoriu“ la Mănăstirea Căldărușani, în fapt, într-o închisoare cu regim relaxat, dar atent supravegheat de Securitate. După arestarea din 1948, ajunsese în anul 1950 la Sighet, de unde a fost eliberat în 1955. Fusese dus la Căldărușani, după ce inițial se optase pentru Curtea de Argeș, pentru a putea fi supravegheat mai atent. Și a fost. 338 de note informative și 72 de informatori a numărat Sergiu Stoica, autorul lucrării „Cardinalul Iuliu Hossu în dosarele Securității“ , în intervalul 1955-1971.
De departe cel mai prolific informator a fost însuși starețul Mânăstirii Căldărușani, Arhimandritul Gherasim Cristea, alias „Ionescu Valentin“, cu 46 de note, o crudă mărturie despre strânsa colaborare dintre prelații ortodocși și Securitate. Mai ales când la mijloc era „dușmanul comun“ greco-catolic.
Pentru „inestimabilele sale servicii“, în cazul Hossu și nu numai, Gherasim Cristea a urcat în ierarhia BOR și, la 2 decembrie 1984 (adevărat nu pe 1 decembrie, ca ironia să fie completă), avea să fie înscăunat episcop al Eparhiei Rîmnicului și Argeșului, ridicat apoi la rang de Arhiepiscop în anul 2009.
Cel care avea să fie descris drept „consecvent probităţii sale intelectuale, morale şi sufleteşti…“ nu avea nicio problemă să îi deschidă corespondența lui Hossu și să relateze Securității conținutul ei sau să țină o atentă evidență a vizitatorilor și o cronică a stării sale de sănătate. A trecut în neființă în anul 2014, nu înainte de a fi decorat în decembrie 2000 (de data aceasta chiar de 1 decembrie) cu Ordinul Național Serviciul Credincios în grad de Comandor „pentru slujirea cu cinste, evlavie și dragoste de oameni a cuvântului lui Dumnezeu“.
„Cătușele tăcerilor impuse“
Episcopul Hossu nu a beneficiat de aceleași privilegii și recunoașteri pentru faptele sale. A murit în dimineața zilei de 28 mai 1971 la spitalul Colentina. Ultimele sale zile din spital au fost și ele atent supravegheate de Securitate, ai cărei informatori s-au străduit să obțină informații cât mai precise despre agonia sa. Nu a apucat să se bucure nici de rangul de cardinal acordat la 28 aprilie 1969 de către Papa Paul al VI-lea.
Dar Securitatea nu s-a mulțumit cu toate acestea. L-a înmormântat în mare grabă, chiar a doua zi după deces, în cadrul unei ceremonii restrânse care a făcut obiectul unui raport detaliat, o relatare cu aspect de transmisie televizată în direct.
Ultima dorință a episcopului Iuliu Hossu a fost și ea desconsiderată: „Să fiu înmormântat de preoții mei în cavoul familiei de la Cluj. Să nu mă înmormânteze ortodocșii, nici romano-catolicii, ci preoții mei“. Ca participant direct la cel mai important act istoric din istoria României cerea mult prea mult, nu-i așa?
Povestea episcopului Hossu este povestea întregii sale generații care a realizat Marea Unire, generație care a fost distrusă în temnițele comuniste, ai cărei supraviețuitori au fost urmăriți de Securitate până la moarte și a căror memorie a fost ștearsă din istorie.
Cam la fel ca acum 50 de ani, la semicentenarul din 1968, când „cătușele tăcerilor impuse“ din interviul lui Iuliu Hossu au fost schimbate cu „scuturarea îndoitului jug social și național“, expresie mult mai pe placul patrioților noștri de serviciu de atunci și de astăzi.
