În 1945, Rusia a impus ciuma comunistă în România, odată cu instalarea, la 6 martie, a primului guvern condus de comuniști din istoria țării. Au urmat 45 de ani de „iarnă comunistă”, în care România a fost, cu rare și „planificate” momente de opoziție, la cheremul ordinelor venite din Rusia.
Dar cum a fost posibil ca un partid - cel comunist - care la 23 august 1944 avea doar 794 de membri, să ajungă să conducă statul român și țara întreagă?
Rusia a impus ciuma comunistă în România, în 1945. Cum a ajuns la putere un partid cu 794 de membri?
Șeful cancelariei prezidențiale și fost ministru de externe, Cristian Diaconescu, a declarat la Antena 3 CNN că în negocierile SUA-Rusia de la Riad, în Arabia Saudită, săptămâna aceasta, delegația rusă a cerut o nouă împărțire a sferelor de influență și retragerea Statelor Unite din estul Europei, inclusiv din România.
Mai precis, rușii doresc revenirea NATO la aliniamentul din 1997. Acest lucru ar însemna îndepărtarea din Alianță a tuturor statelor care au aderat la Pactul Nord-Atlantic după acel an, adică mai toate țările din estul Europei, inclusiv România, care a fost primită în organizație în 2004.
S-ar reveni, astfel, la „granița” Est-Vest din timpul Războiului Rece, statele rămase în afara „umbrelei” NATO fiind, toate, cele care au făcut parte din „lagărul socialist” condus de la Kremlin, Rusia recăpătând „mână liberă” să-și reimpună influența și politica asupra acestora, așa cum s-a întâmplat în vremea regimurilor comuniste, inclusiv asupra țărilor baltice.
Singura excepție ar fi fosta Republică Democrată Germană, care face parte acum din Germania în urma reunificătii pașnice din 3 octombrie 1990.
Citește și: România, vândută Rusiei înainte de Ialta, în 1944. Actul de la Moscova semnat la o sticlă de whisky
„Statele Unite au refuzat, în acest moment” (n.r. - pretențiile Rusiei) a mai spus Diaconescu, care, în schimb, a adăugat că „nu avem garanții” că această poziție a americanilor va rămâne la fel pe viitor.
Nicolae și Elena Ceaușescu, în balconul Palatului „Generala” din Piața Universității, pe 30 august 1944, întâmpinând trupele sovietice care intraseră în București - Foto: Fototeca online a comunismului românesc - cota 2/1944
Dar cum a fost posibil ca, practic, o mână de oameni adunați într-un partid minuscul din România interbelică să ajungă la conducerea țării, pe care au guvernat-o cu ferocitate vreme de 45 de ani?
Răspunsul stă în tancurile Armatei Roșii și în înțelegerile mai mult sau mai puțin secrete pe care puterile occidentale le-au făcut cu Uniunea Sovietică, la Moscova și Ialta, pentru împărțirea sferelor de influență, lucru care a decis soarta a sute de milioane de oameni, inclusiv români.
Rusia vrea înapoi România în sfera sa de influență
Partidul Comunist din România a fost înființat la 8 mai 1921, iar vreme de 23 de ani a fost condus doar de personaje străine de țară, de o altă naționalitate, dar impuse de Kremlin.
A existat o singură excepție, Gheorghe Cristescu, supranumit „Plăpumarul” - tatăl Miss România 1934, Tita Cristescu - care a fost liderul partidului între 1923-1926.
Citește și: Misterul morții Miss România, fiica primului lider al PCR. Suspectul, tatăl unui regizor celebru
Inițial, organizația s-a numit Partidul Comunist din România (PCdR), fiind doar o filială a Cominternului, cunoscut și ca Internaționala a III-a, care conducea lupta comuniștilor pentru a prelua puterea în țările europene.
În 1948, partidul și-a schimbat denumirea în Partidul Muncitoresc Român (PMR), pentru ca din 1965 să devină Partidul Comunist Român (PCR).
Din 1924, partidul communist a fost scos în afara legii, în urma incidentelor de la Tatar-Bunar, mulți dintre membrii săi fiind urmăriți, condamnați și stând în închisori pe perioada următorelpr două decenii.
Andrei Vîșinski (în stânga, cu ochelari), alături de Petru Groza (în mijloc, în palton negru) și Gheorghe Gheorghiu-Dej (în dreapta, palton deschis la culoare) - Foto: Fototeca online a comunismului românesc - cota 47/1945
În privința numărului de membri, multă vreme s-a vehiculat cel de 1.150, el fiind oferit prin mărturia lui Gabriel Bălănescu din 1981, cel care a fost coleg de celulă la Moscova cu Eugen Cristescu, fostul Director General al Serviciului Special de Informaţii.
Întrebat de colegul său de suferinţă dacă ştia „care era numărul membrilor partidului comunist la 23 august 1944?”, Eugen Cristescu ar fi răspuns: „Cum să nu ştiu! Era de datoria mea să ştiu. Dar datoria mea era să nu trag o concluzie falsă. Au fost 1150!”, notează Petre Opriș într-un articol publicat pe contributors.ro.
Cristescu a mai precizat amănuntul halucinant că, dintre aceștia, mai mult de jumătate erau, de fapt, informatori ai Siguranței statului, fiind agenți ai comisarului Sava Dumitrescu. specialistul pe probleme comuniste al instituției.
Totuși, se pare că respectivul număr n-a fost chiar cel exact. Maiorul britanic Ivor Porter - membru al grupului de spioni „Autonomus”, paraşutat în România la 22 decembrie 1943, a amintit în cartea sa de memorii despre un dialog purtat între Ana Pauker şi agentul serviciului de spionaj britanic Rică Georgescu, subsecretar de stat la Ministerul Finanţelor şi Economiei, imediat după 23 august 1944.
Întrucât nu reuşise să-l convingă pe Georgescu să se alăture comuniştilor români, Ana Pauker şi-a exprimat într-un mod perfid regretul său.
Rusia comunistă a primit „verde” să ia România, la Moscova și Ialta
Ea a insinuat faptul că acesta va rata accederea la putere atâta vreme cât era membru al Partidului Naţional Ţărănesc deoarece comuniştii erau cei care urmau să conducă România.
Georgescu a întrebat-o imediat pe Ana Pauker: „Cu un partid de numai 800 de membri?”.
Ea ar fi răspuns: „Da, cu un partid de 800 de membri, care - în timp ce Armata Roşie se întremează în România – va creşte cu mii şi zeci de mii”, a răspuns Pauker care a fost prima femeie ajunsă în funcția de ministru de externe al României.
Citește și: În ce clădire Regele Mihai a schimbat cursul istoriei, la 23 august 1944? Era lângă Palatul Regal
Un alt document, „Tabelul statistic anual cu privire la membrii şi candidaţii de partid la 31 ianuarie 1958”, în cadrul Partidului Muncitoresc Român se aflau 794 de persoane cu o vechime în partid de cel puţin 18 ani şi 5 luni, adică anterior datei de 23 august 1944.
Membrii Biroului Politic al C.C. al PMR. au acceptat în mod oficial, în şedinţa din 18 aprilie 1959, datele prezentate de Ilie Verdeţ într-un referat reaizat pe baza acelui tabel, faptul că 794 de persoane care trăiau la data de 31 ianuarie 1958 activaseră în Partidul Comunist din România înainte de 23 august 1944, în calitate de membri ai acestuia, mai scrie Opriș, potrivit sursei citate.
Revenind la momentul 23 august 1944 se cunoaște că a fost ziua în care Regele Mihai, sprijinit de un grup de conspiratori, dar care aveau legături inclusiv cu comuniștii prin persoana lui Lucrețiu Pătrășcanu, a ordonat arestarea mareșalului Ion Antonescu și a principalilor colaboratori ai acestuia.
Petru Groza, la un eveniment protocolar, alături de Regele Mihai și de Regina-mamă Elena - Foto: auropolitics.ro
A fost momentul în care, în fața înaintării frenetice a Armatei Roșii spre vest, România a schimbat „tabăra”, întorcând armele împotriva fostului aliat, Germania nazistă.
Dar totul a venit cu un preț imens, pe care Regele și aiații săi nu aveau cum să-i bănuiască dimensiunea.
Implicat în „lovitura de Palat” din 23 august, PCdR a profitat și de o lacună în organizarea arestării ui Antonescu, oferindu-se să-l preia pe acesta și ceilalți arestați în custodie, prin Emil Bodnăraș, născut în Bucovina, în 1904, dintr-un tată ucrainean și o mamă germană.
Acesta devenise agent al NKVD-ului sovietic și, ulterior, a ajuns în importante funcții în partid și stat: ministru al Apărării (1947-1955), vicepreședinte al Consiliului de Miniștri (20 august 1954 - 4 octombrie 1955) și (20 martie 1957 - 17 martie 1965), prim-vicepreședinte al Consiliului de Miniștri (4 octombrie 1955 - 19 martie 1957) și ministru al Transporturilor (20 martie 1957 - 27 aprilie 1959).
Ulterior, după ce i-a dus pe arestați într-o casă conspirativă din cartierul Vatra Luminoasă - cel mai probabil, propria sa locuință, Bodnăraș i-a predat sovieticilor deși promisese ferm că-i va ține la dispoziția guvernului nou-constituit al României, avându-l în frunte pe generalul Constantin Sănătescu.
La 30 august 1944, primele trupe ale Armatei Roșii „eliberatoare” au intrat în București prin Colentina, fiind întâmpinată inclusiv de reprezentanți importanți al comuniștilor, printre care se aflau și Nicolae Ceaușescu, abia eliberat din închisoarea Jilava, dar și Elena Petrescu, viitoarea sa soție.
Citește și: Cum a fost forțat Regele Mihai să abdice? Trucurile folosite de Petru Groza și Gheorghiu-Dej
Cu câteva zile înainte de actul de la 23 august, fusese organizată și evadarea din lagărul din Tg. Jiu a fruntașului „de facto” al comuniștilor români, Gheorghe Gheorghiu-Dej și a altor „tovarăși” care în acea zi se afla în siguranță, într-o casă din Râmnicu Vâlcea.
După scurtă vreme, Dej a ajuns în București unde a preluat conducerea PCdR, chiar dacă în țară a fost trimisă Ana Pauker, omul de încredere al lui Stalin, care, la sosirea în România le-a reproșat coegilor români că nu au așteptat Armata Roșie pentru a-l da jos pe Antonescu, astfel încât sovieticii să-și asume meritul acelei acțiuni.
De la finalul lunii august a mai durat aproximativ o jumătate de an, pentru ca o bună parte din puterea din România să încapă, în mod oficial, pe mâna comuniștilor.
După guvernul Sănătescu, în 6 decembrie 1944, a fost instalat un nou prim-ministru, generalul Nicolae Rădescu, care avea să devină ultimul președinte al Consiliului de Miniștri - denumirea oficială a guvernului - înainte de perioada comunistă.
Dar presiunile sovieticilor pentru accederea la putere a comuniștilor erau tot mai mari. Pe acest fond, a avut loc, între 4-11 februarie 1945, la Ialta, în Crimeea, și întâlnirea „Celor trei Mari”, prședintele SUA, FD Roosevelt, premierul Marii Britanii, Winston Churchill și liderul absolut al URSS, IV Stalin.
Intrarea primelor trupe ale Armatei Roșii în București, la 30 august 1944 - Foto: Fototeca online a comunismului românesc - cota 82/1944
Cu sferele de influență din Europa fuseseră deja convenite încă din octombrie 1944, în cadrul întrevederii de la Moscovs între Churchill și Stalin, unde fusese redactat faimosul și infamul, totodată, „Acord de Procentaj”, Ialta a confirmat, de fapt, inrarea țărilor din estul și sud-estul Europei, inclusiv România, sub controlul URSS.
În acest context, la 27 februarie 1945, Andrei Vîşinski, ministrul adjunct sovietic al Afacerilor Externe, ajunge în Bucureşti şi cere imediat o audienţă la Rege pentru a doua zi.
La întrevedere a asistat şi ministrul de externe Constantin Vişoianu, care va relata discuţia dintre sovietic şi Regele Mihai.
Conform spuselor lui Vişoianu, Vîşinski se interesa de decizia Regelui faţă de sugestia făcută de sovietici ca guvernul Rădescu să fie înlocuit şi se arata profund nemulţumit de faptul că monarhul începuse consultările cu liderii de partid, inclusiv ai celor istorice.
Vîşinski i-a dat Regelui un ultimatum bătând la propriu cu pumnul în birou: „Aveţi exact 2 ore şi 5 minute pentru a face cunoscut publicului că generalul Rădescu a fost demis. La ora 8 trebuie să informaţi publicul despre numele succesorului său”, potrivit adevarul.ro.
După care a urmat un episod devenit celebru în istoriografia noastră. Nervos, Vîșinski a părăsit camera, trântind uşa la plecare aşa de tare încât tencuiala s-a desprins şi a căzut.
Ruşii îi forţau mâna Regelui să îl numească pe dr. Petru Groza, reprezentantul Frontului Naţional Democrat, partid-umbrelă sub care se adăposteau Partidul Comunist din România şi formaţiunile politice cripto-comuniste din jurul său.
În această situație, la 6 martie 1945, Groza a devenit președintele Consiliului de Miniștri, primul guvern condus și dominat de comuniști din istoria țării noastre.
Chiar a doua zi după instaurarea guvernului Petru Groza, pe 7 martie, a avut loc întâlnirea Anei Pauker cu Evgheni Suhalov, trimisul Cominformului, continuatorul Cominternului, în cadrul căreia acestie i s-a înmânat un plan în 10 puncte de comunizare a României, potrivit historia.ro.
Planul conţinea directivele care urmau a fi urmate de către comunişti în următorii ani, pentru preluarea totală a controlului asupra României.
Cele 10 puncte erau:
- desăvârşirea reformei agrare prin confiscarea moşiilor şi ruinarea moşierilor;
- dezvoltarea industriei;
- lichidarea băncilor;
- desfiinţarea micii gospodării ţărăneşti;
- suprimarea relaţiilor economice cu Statele Unite şi Marea Britanie şi canalizarea lor către URSS;
- suprimarea partidelor politice;
- abdicarea Regelui;
- desfiinţarea armatei şi înlocuirea ei cu una nouă pe nucleul diviziilor „Tudor Vladimirescu” şi „Avram Iancu”;
- poliţie de tip N.K.V.D;
- interzicerea intrării străinilor în România.
Ca un bonus pentru instaurarea guvernului dorit de sovietici, la 9 martie, cu „binecuvântarea” acestora, a avut loc retrocedarea Ardealului de Nord către România, luat de Ungaria în urma Dictatului de la Viena din 30 august 1940.
Pas cu pas, în următoarea perioadă, comuniștii, având forța tancurilor sovietice în spate și a trupelor Armatei Roșii rămase în țară, au împlinit, practic punct cu punct, ceea ce era trecut în acel plan.
Regele Mihai a încercat să se opună, atât cât a fost posibil, acestui curs al istoriei țării, inclusiv prin greva regală din perioada 21 august 1945-7 ianuarie 1946, declanșată în urma refuzului lui Petru Groza de a demisiona, așa cum îi solicitate suveranul.
Astfel, în acea perioadă, Mihai I a refuzat să semneze actele guvernului Petru Groza și să primească miniștrii în audiență, cabinetul funcționând, de fapt, în ilegalitate. Dar zarurile fuseseră aruncate deja, ajutorul, intervenția puterilor occidentale la care spera Regele namaivenind.
România a fost lăsată pe mâna Rusiei, ultimul bastion al vechii lumi - monarhia - fiind dezintegrat la 30 decembrie 1947, odată cu forțarea abdicării Regelui Mihai.
Pentru țară începea o lungă și întunecată „iarnă comunistă” care, deși a avut și micile sale momente de aparent dezgheț, a aruncat țara într-un „somn al rațiunii” ale cărui vise mai nasc chiar și astăzi monștri.
