Am citit atent, pagină cu pagină, documentul despre „Progresele realizate de România sub Mecanismul de Cooperare şi Verificare". Şi m-am îngrozit, deşi nimic din ce conţine nu mi-era străin.
E nu doar cel mai aspru rechizitoriu la adresa cleptocraţiei care s-a înstăpânit, cu Liviu Dragnea la butoane, peste justiţie, democraţie şi statul de drept românesc, distrugându-le pe toate trei, spre a lăsa intacte doar impunitatea şi libertatea la furat a penalilor. E şi cel mai precis, sec, la obiect şi totodată, implicit, cel mai binevoitor faţă de români şi dreptul lor la demnitate, libertate şi egalitate în faţa legii.
Departe de a neglija eforturile româneşti în materie de justiţie şi luptă împotriva corupţie, documentul începe prin a trece în revistă progresele reale realizate în domeniu până în ianuarie 2017. Progrese, care au determinat Comisia să deschidă perspectiva încetării raportului MCV. În acest scop a elaborat, plină de speranţe deşarte, o duzină de recomandări.
Spun deşarte pentru că în România calendarul democratizării se oprise în ianuarie 2017. Nu era, în timp, un moment oarecare. Fără ca raportul MCV s-o menţioneze astfel, explicit, era clipa istorică în care, votat direct, de o restrânsă minoritate, precum şi indirect, prin neprezentare la vot, PSD îşi intrase în pâine. Se ştie cum. Printr-o OUG punând în cap mai tot ce se făcuse în România întru edificarea statului de drept.
Ce a urmat se ştie. Demonstraţii, proteste în masă, revocarea OUG 13, pertractări constituţionale şi un preşedinte periodic abulic, dând PSD noi şi noi şanse. Concomitent, slugile din Parlament ale regimului Dragnea au început, în pas alert, să elaboreze legile menite a doborî justiţia şi a pune pe butuci lupta anticorupţie, spre a-l scăpa pe tartorul regimului pesedisto-aldeisto-udemerist şi pe ciracii săi cleptocratici de gratiile care ar fi trebuit să le pedepsească delictele, infracţiunile, recidivele.
Deloc întâmplător, în noiembrie 2017 Comisia, departe de a putea consemna în raportul ei intermediar ”progrese satisfăcătoare” privind toate recomandările, s-a văzut nevoită, dimpotrivă, să constate (nu fără regret) frânarea lor. În limbajul foarte tehnic şi diplomatic al documentului, cititorul e informat despre ”noi provocări la adresa independenţei justiţiei”, precum şi despre ”riscul redeschiderii unor chestiuni care fuseseră considerate rezolvate în ianuarie 2017”.
Nu e un secret ce s-a petrecut în siajul acţiunilor puterii. Pentru România, spre deosebire de Bulgaria, cele 12 recomandări menite să ducă la închiderea MCV au devenit caduce. Progresele realizate ani la rând, în ciuda puciului pontist, din 2012, în construcţia unei veritabile justiţii româneşti, a uneia demne de acest nume, s-au dus pe apa sâmbetei, Ele s-au văzut nu doar stopate, ci transformate, vai, în regrese, în special în domeniul independenţei justiţiei şi al combaterii corupţiei la nivel înalt de către DNA şi ANI, instituţii ajunse sub uriaşe presiuni din partea puterii politice şi mediatice.
Astfel, raportul din ianuarie 2017 făcea evaluări de ordin general ale unei situaţii vădit regretabile, notând schimbările nu doar societale ci şi ”legale şi politice...care au sporit pentru România dificultatea de a proba că reformele au prins rădăcini permanente”. Or, ”nimic” (din ceea ce Comisia deplora atunci) ”nu s-a ameliorat între timp”. ”Schimbările legislative au continuat să fie impuse în regim de urgenţă, cu minime consultări”, cum, delicat, afirmă raportul.
În fapt, românii ştiu bine că multe schimbări decisive s-au adoptat fără vreo consultare sau dezbatere veritabilă. Concomitent, magistraţii au continuat să fie supuşi atacurilor în presă. Raportul scoate în evidenţă rolul mass-media în devolarea corupţiei, afirmând, semnificativ, ”că ar trebui să fie clar că intrarea în vigoare a reglementărilor de protecţie a datelor personale trebuie însoţită de obligaţia statelor membre de a proteja libertatea de expresie şi informare”.
Aceste rânduri mi-au provocat un hohot amar. Mi-am amintit de "Teleormanleaks" şi de flagranta tentativă de intimidare a jurnaliştilor de investigaţie de la Rise Project, de către nişte autorităţile pentru protecţia datelor obediente regimului dragniot. Încercarea timorării ziariştilor documentează cum "s-a achitat" regimul Dragnea de obligaţia de a asigura libertatea presei şi dreptul la opinie.
Raportul MCV examinează şi "justificările" acestui regim. Care, spre a-şi îndreptăţi nefăcutele, a incriminat stăruitor, în presă, prezumtive ”abuzuri sistemice” săvârşite prin ipotetice ”binomuri” şi protocoale încheiate cu serviciile secrete. Or, asemenea colaborări ”sunt esenţiale”, potrivit raportului, ”în combaterea delictelor grave şi a terorismului”. Cum pot fi ele salvate de recriminări abuzive, ştiut fiind că astfel de litigii nu sunt de competenţa UE sau a Comisiei?
Când nu există mecanisme cu adevărat credibile de verificare a serviciilor secrete, asemenea conflicte n-au decât o singură soluţie: arbitrajul extern. Or, un asemenea arbitraj presupune încrederea în partenerii străini. Deşi raportul nu tematizează acest punct, îmi pare clar că subminarea sistematică a încrederii în partenerii occidentali, care s-a derulat stăruitor, în ultimii doi ani, în massmedia arondată, a avut, între altele, rolul de a torpila şansa unui asemenea arbitraj apusean.
În absenţa lui, în lipsa aplicării recomandărilor CSM, ale GRECO şi ale Comisiei de la Veneţia, care s-a ocupat între altele de schimbările codurilor penal şi de procedură penală, s-au perpetuat demonizarea magistraţilor şi politizarea justiţiei.
Încât demolarea separaţiei puterilor şi pulverizarea statului de drept au continuat în pas grăbit. Raportul îi informează, în fine, oficial, pe dregătorii europeni, ceea ce le-au transmis neobosit, în ultimii doi ani, românii înfruntând ger, gaze, bastoane şi amenzi, cot la cot cu jurnaliştii independenţi şi cu magistraţii care nu s-au lăsat transformaţi de binomul Dragnea-Tăriceanu în şobolani, gândaci şi moluşte. S-a aflat astfel, ori se poate deduce pretutindeni, că, sub conducerea PSD, România, spre deosebire de Bulgaria, a realunecat unde n-ar mai fi trebuit să fie vreodată.
Acum este acolo unde au târât ţara mai întâi dictatura legionaro-antonesciană, apoi comuniştii, mafia postcomunistă, securiştii şi mineriadele lor. Cleptocratizată, ţara s-a autopropulsat în afara Europei. Se regăseşte iar, undeva, în ţara nimănui de la periferia civilizaţiei. S-ar mai putea scoate? Poate. Dacă, sărind peste propria umbră, regimul Dragnea ar pune în aplicare recomandările MCV, oprind modificările cleptocratice propuse, ori transpuse. O va face? Să nu fim naivi.
Din această ultimă perspectivă, MCV documentează nu doar un cataclism naţional, românesc. Ci şi încă o catastrofă europeană. Fiindcă, în ciuda rezoluţiei foarte critice adoptate, în fine, marţi, de Parlamentul European, cu 473 contra 151 de voturi şi 40 de abţineri, dezastrul provocat de regimul dragniot naţiunii române prin slăbirea independenţei justiţiei, a luptei anticorupţie şi a statului de drept românesc ar trebui să umple de ruşine o Uniune Europeană incapabilă, vreme de ani, să protejeze democraţiile statelor membre şi să împiedice reşuta lor în tiranie.
