Octavian Morariu este primul român care a jucat în celebra selecționată Barbarians. Apoi, în 1987, la o deplasare cu RC Grivița a rămas în Franța unde a fost ascuns într-o clinică particulară de teama Securității. Acum este președintele Rugby Europe și membru al CIO.
Newsweek România: Ați fost primul jucător român selecționat în celebra echipă Barbarians, echipă care aduna și adună în continuare la un loc cei mai spectaculoși jucători din Europa. Cum ați ajuns la Barbarians?
La Barbarians am jucat în primăvara lui 1987 în cadrul tradiționalului turneu de Paște, Easter Tour, pe care Barbarians îl întreprinde în Țara Galilor de mai bine de 120 de ani. Inițial au fost patru meciuri care se jucau vineri, sâmbăta, duminică, luni. Sigur, erau vremurile de început și de pionerat ale rugby-ului, când contactele nu erau așa de dure și încărcarea fizică atât de mare astfel încât să necesite perioade mai lungi de recuperare.
Meciurile se jucau la Penarth, la Cardiff, Newport și Swansea. În timp, din cele patru meciuri au rămas numai două, cel de sâmbătă, de la Cardiff și cel de luni, de la Swansea.
În 1987 am fost ales sã joc la Barbarians pentru că la vremea respectivă începuse o deschidere mare a International Rugby Board către țările care nu erau făceau parte din prima treime la vremea respectivă. Erau considerate în a doua treime și aproape de prima treime Italia, România, țările din Pacific.
Și atunci cei de la International Rugby Board i-au sugerat președintelui de la Barbarians, Micky Steele Bodger, o legendă a rugbyului mondial, să invite jucători și din alte țări, mai exact din Italia și România.
Eu nu am fost selecționat să merg să joc cu echipa României la Cupa Mondială din Noua Zeelandă, în 1987, și atunci am fost disponibil pentru acest acest turneu, după cum a fost disponibil și Stefano Betarello, numărul 10 al Italiei, care juca la vremea respectivă la Stade Toulousain, în Franța. Amândoi am fost invitați să jucăm în acest turneu.
La Cardiff nu am jucat, am fost rezervă. Pe atunci erau două rezerve pe bancă și intrau numai dacă cineva se accidenta. Eu am fost, cum spuneau englezii, utility replacement pentru că puteam să joc linia a doua și a treia.
Dar am jucat tot meciul la Swansea, unde am avut onoarea și bucuria să joc alături de doi sportivi extraordinari, căpitani ai naționalelor lor. Este vorba de David Pickering, care a fost căpitanul Țării Galilor, și de Bill Calcraft, care a fost căpitanul Australiei.
La Swansea am câștigat într un meci foarte frumos, spectaculos, pe un stadion plin cu spectatori. Este cea mai frumoasă amintire a mea din cariera rugby-stică.
Aventura rămânerii în Franța în 1987
În 1987, în România situația se degrada de din ce în ce mai mult. Cum ați rămas în Franța?
Eu am jucat toată cariera mea la Grivița Roșie, mai puțin în anul în care am fost în armată, și atunci am fost legitimat la Focșani.
Grivița a fost și încă este clubul cel mai titrat din rugbyul românesc, în special la nivel internațional. Grivița a câștigat Cupa Campionilor în 1963 cu Mont de Marsan la București, fiind un club foarte, foarte bine recunoscut pe plan internațional la acea vreme.
Mergeam în fiecare toamnă, în noiembrie, început de decembrie, în turnee în Franța și Marea Britanie.
În 1986 am terminat facultatea la Institutul de Construcții București, Facultatea de Căi Ferate, Drumuri și Poduri, așa că în 1987 aveam diploma în buzunar și o carieră bună de jucător de rugby.
Văzând ce se întâmplă în țara noastră m-am gândit că în mod sigur aș putea să am o evoluție profesională, sportivă și personală total diferită dacă aș părăsi România, pe care am părăsit-o cu foarte multă teamă, multă amărăciune și tristețe.
Am ales Franța pentru că acolo era mai puternică legătură dintre lumea rugby-ului și luma afacerilor, lumea profesională, cu toate că atunci rugby-ul era amator.
Ca urmare acolo, prin rugby, am reușit să îmi găsesc un serviciu, la început ceva mai modest, lucru care mi-a permis să obțin cartea de rezident. Apoi, tot prin rugby, am reușit să lucrez și să îmi fac meseria de inginer de poduri într-un birou de proiectare al unui foarte mare și prestigios grup de construcții francez.
În 1987, am mers cu echipa mea de club, Grivița, într-un turneu în sud-estul Franței. Am fost la Bordeaux, am jucat am jucat cu o echipa din divizia a doua, după care am jucat al doilea meci cu o selecție a regiunii Landes unde erau și sunt cluburi foarte prestigioase.
Mi-am pregătit plecare cu prietenii mei din Franța. Am jucat la Morcenx și la pauză am mimat o accidentare. Prietenii francezi m-au luat și m-au dus spre Bordeaux. Președintele clubului Begles avea o clinică privată și am mers acolo să mă internez.
Numai că, bineînțeles, nu am fost internat și am stat două-trei zile la niște prieteni. De ce am făcut asta? Pentru că clubul Grivița își continua turneul și tatăl meu era antrenorul echipei, iar eu trebuia să păstrez o anumită discreție, astfel încât lucrurile să nu iasă la suprafață imediat. Echipa a plecat pe urmă în Marea Britanie și apoi s-a întors în România.
În toată această perioadă, oficial eram internat, dar de fapt am fost preluat de de serviciile de protecție franceze și dus într-o vilă unde am stat zece zile până când echipa Grivița s-a întors în România. Acest lucru a fost făcut din prudență pentru că, neavând un statut, era posibil oricând ca Securitatea să vină și să mă recupereze, cum o făcuse și cu alți jucători înaintea mea.
Primit de un general al lui de Gaulle care jucase rugby înainte de război
După ce echipa Grivița a ajuns în România, am putut să merg la Prefectură la Bordeaux și să fac cererea de azil politic.
La Bordeaux, m-a primit Jacques Chaban-Delmas. Cei care îi cunosc istoria Franței știu că Jacques Chaban-Delmas a fost cel mai tânăr general al lui de Gaulle în al Doilea Război Mondial, a fost prim ministru al lui Pompidou, fost ministru și al lui de Gaulle dar, mai ales, a fost internațional de rugby înaite de război.
Jacques Chaban-Delmas m-a primit cu multă simpatie, bineînțeles, și m-a sprijinit pentru a efectua aceste demersuri în cel mai scurt timp. Din acea clipă, totul a intrat pe un făgaș normal.
Am putut să merg să joc, am jucat la Saint Médard en Jalles șase luni, și mi-am găsit o slujbă. M-am angajat la un Hypermarket. Mă sculam dimineața la 5.30, începeam la 7.00 să lucrez, până la 12.00, apoi mâncam, după care mă odihneam puțin și pe urmă mergeam să mă antrenez.
Nu am putut să joc de la început în prima divizie pentru că Federația Franceză avea un regulament care spunea că un jucător de la un club străin care își părăsește echipa fără aprobare, nu poate să se joace în primul an în prima divizie. Sigur că era o situație specială, speciale, chiar frustrantă, pentru că nu aveam cum să plec cu acordul clubului. În fine, acestea erau regulile, nu puteau să le încalce pentru mine.
Între timp an obținut statutul de azilant politic, deci am intrat sub protecția Oficiului francez pentru Apatrizi și Refugiați Politic. Și atunci am putut să mă mișc mai ușor și să încerc să-mi găsesc o slujbă pe măsura pregătirii mele universitare.
Și așa am ajus la Paris, unde am jucat la ASPTT Paris Rugby, in divizia a doua. Am fost căpitanul echipei, am promovat în prima divizie cu această echipă și am început să lucrez într-un birou de proiectare al ceea ce astăzi este grupul Vinci, numărul unu în construcții, unde am lucrat fără întrerupere din 1988 până în 2002.
Ați fost și antrenor în Franța.
În 1991 am încheiat cariera sportivă după ce am avut o dublă fractură într-un meci. Au urmat trei operații grele și am oprit cariera de jucător, dar am continuat ca antrenor al echipei de rugby Paris Saint Germain. Pentru că stăteam în vecinătatea centrului lor de pregătire, prietenii mei din rugby m-au rugat să merg să antrenez acolo. Am antrenat un an de zile, după care cariera mea profesională a început să cântărească mai mult decât cea sportivă. A trebuit să renunț la cariera rugbystică.
Al treilea mandat la Rugby Europe și membru în comisii importante al Comitetului Internațional Olimpic
Dar nu ați rupt legătura de tot cu rugby-ul, pentru că sunteți deja la al treilea mandat la Rugby Europe.
În anii 90 nu am fost activ în rugby. Sigur, mergeam la meciuri, mergeam la Cupa Mondială, mergeam laTurneul Celor 6 Națiuni, meciurile României și așa mai departe. Dar nu am avut o, poziție oficială în vreun organism, vreo asociație legată de rugby.
În 2001, România a suferit o înfrângere usturătoare la Twickenham, după care conducerea federației a demisionat și am fost ales președinte al Federației Române de Rugby.
Am reușit în scurt timp, și cu ajutorul Federației Franceze de Rugby, care ne a pus la dispoziție un staff întreg, să restartăm echipa națională. Profitând și de relațiile mele bune în sfera afacerilor și a companiilor franceze, am reușit să strâng jucători în jurul unui staff de calitate și, în același timp, să îmi conving prietenii și colegii din afaceri să sprijine Federația Română de Rugby. Astfel, am putut să revigorăm și să resetăm, la început echipa națională și pe urmă, în general, rugby-ul românesc.
În 2003 am înființat Academia de Rugby și așa mai departe. Am reușit să redemarăm acest sport minunat și să îl punem din nou la locul pe care îl merita și pe care îl merită și astăzi, în continuare.
În 2003 am fost numit președinte la Agenția Națională pentru Sport, unde am activat până în septembrie 2004. Este perioada în care am încercat să resetez sportul românesc. Am încercat ,după aceea, și din poziția de președinte al Comitetului Olimpic Sportiv Român, dar m-am lovit de o inerție a acestui sistem, inerție pe care o constat și astăzi.
O spun cu părere de rău, e un sistem care este depășit din toate punctele de vedere. Cei din sport îmi cunosc opiniile, le-am pus în scris și în propuneri și așa mai departe.
Sportul românesc are o problemă structurală, dincolo de oameni și așa mai departe, sunt probleme structurale.
În 2004 am fost ales președinte al Comitetului Olimpic și Sportiv Român. Am fost președinte al Comitetului până în 2014.
În 2013, în toamnă, am fost ales membru în Comitetului Internațional Olimpic la sesiunea de la Buenos Aires, după ce în iulie fusesem ales președinte la FIRA, Asociația Europeană de Rugby, care acum se numește Rugby Europe.
În 2014, în martie, eu am părăsit președinția Comitetului Sportiv Român pentru că eram efectiv covârșit de toate aceste funcții sportive, dar și de activitatea profesională. Erau lucruri care nu le puteam duce așa cum trebuie.
Ulterior, în cadrul Comitetului Internațional Olimpic, am fost numit în Comisia pentru Programul Olimpic Sportiv, cea care stabilește sporturile, disciplinele pentru fiecare ediție a jocurilor olimpice și în Comisia de relații internaționale și, mai apoi, în Comisia pentru mediu.
În 2019 am fost numit președintele Comisiei de evaluare pentru alegerea Jocurilor Olimpice de Iarnă, ediția 2026. Au fost două țări candidate, Suedia și Italia.
Președintele CIO, Thomas Bach, a spus, în 2013 când a fost ales, un lucru care e valabil și pentru orice organizație, dar și pentru fiecare persoană: « Trebuie să te schimbi tu înainte să fii obligat să te schimbi». Așadar noi încercăm să nu să rămânem pe loc și să ținem pasul cu evoluția societății din toate punctele de vedere, astfel încât să nu fim percepuți, să nu funcționăm ca o organizație care nu este contemporană cu ce se întâmplă.
Revenind la 2019, președintele Bach a hotărât să înființeze două comisii care să fie permanente și care să fie acele comisii care aleg destinațiile pentru edițiile de iarnă și de vară ale Jocurilor Olimpice.
Am fost numit președintele Comisiei pentru sporturile de iarnă. Sigur că te poți întreba ce caută un rugby-ist președinte la această comisie. Dar având în vedere experiența pe care am acumulat-o în anii precedenți și experiența comisiei de evaluare pentru Jocurile Olimpice de Iarnă din 2026, am fost primul președinte al acestei noi comisii.
Am fost președinte până acum o lună, când a trebuit să demisionez, pentru că Franța s-a arătat interesată să organizeze Jocurile Olimpice de Iarnă din 2030. Eu, având dublă cetățenie și ca să nu fie conflict de interese, am părăsit președinția comisiei. Acuma aștept ca președintele să-mi dea alte sarcini.
Cum vi se pare această Cupă Mondială de Rugby?
Meciurile sunt la un înalt nivel fizic și tehnic, peste cel al Cupei Mondiale din Japonia.
În același timp, simți că echipele mari nu au apăsat pedala până la până la maxim. Cei care ajung în finală vor trebui să joace șapte meciuri. La Turneul celor 6 Națiuni se joacă doar cinci, în Championship, în Sud, se joacă șase partide.
Citește și: VIDEO „Tricou de Uriaș”, cel mai mare din lume, la Stadionul de rugby „Arcul de Triumf”. Are 4 tone
E complicat, e complicat, chiar dacă ești o echipă mare. Va conta calitatea lotului în ansamblu, la nivel calitativ și în același timp calitatea băncii.
Australia vrea ca la Cupa Mondială să participe 24 de echipe
În ultima vreme vedem o nivelare între echipele din nord și din sud. Până acum, cele din sud dominau: Noua Zeelandă, Australia, Africa de Sud, Argentina. Vedem însă că aceste echipe, cu excepția Africii de Sud, sunt în scădere. Eu spun de multă vreme că aceste fenomen este legat de economie.
Noua Zeelandă este o țară mică, cu 4 milioane de locuitori, campionatul nu are de unde să tragă foarte mulți bani, drepturi de televizare și așa mai departe. Deci jucătorii pleacă.
În Australia, rugbyul în 15 a ajuns al patrulea sau chiar al cincelea sport. Cu toate acestea Australia își dorește să organizeze o Cupă Mondială, atât la fete cât și la băieți.
Din câte știu, ar vrea să aducă la Cupa Mondială 24 de echipe în loc de 20 câte sunt acum. De ce? Sunt mai multe meciuri, mai multe bilete, mai mulți bani, mai multe drepturi.
Citește și: O mie de ani de educație și o celebrare a valorilor rugby-ului
Africa de Sud rămâne în continuare puternică pentru că are o economie mai mare și o bază de selecție mai mare.
Iar în Argentina problema este la fel de economică. Argentina a avut o franciză la federație, în competiția de cluburi din Sunday Super Cap, pe care a trebuit să retragă din motive financiare.
Și s-a văzut în meciul cu Anglia că nu a mai fost Argentina care o știam.
Deci echipele din sud sunt în scădere, cele din nord în creștere. Și aici nu-i de mirare Franța și Anglia sunt echipe puternice, pentru că vin din economii puternice.
Mai mult de 70% din veniturile rugby-ului mondial se fac în Franța și Anglia. Și dacă te uiți, dacă faci suma jucătorilor internaționali din toate țările care activează în cele două campionate, o să ai mai mult de mai mult de două trei dintre jucătorii de la Cupa Mondială.
Echipa României joacă sub potențialul ei
Noi ne-am depășit, multă vreme, condiția. De ce? Pentru că am avut un mănunchi de jucători care jucau în campionate puternice.
Am avut antrenori foarte buni care au venit din campionate puternice: Franța, Noua Zeelandă, Anglia, cu un staff puternic. Din acest amestec a ieșit un produs care a fost de o calitate suficientă încât să putem juca valabil cu cei mari.
Însă, în ultima vreme lucrurile s-au degradat. Până acum 7-8 ani aveam un campionat destul de solid care alimenta echipa națională. Alimenta cu jucători și alimenta cu calitate, în sensul că meciurile din campionat erau meciuri de nivel înalt, care permiteau jucătorilor să rămână la un nivel de pregătire înalt pe toată durata campionatului.
În clipa de față e un campionat hibrid, cu câteva cluburi mai puternice. Restul sunt cluburi amatoare și atunci se întâmplă, să zicem, la altă scară, ce se întâmplă și la Cupa Mondială. Cluburile puternice joacă cu cele slabe și diferențe sunt cele care sunt. Nu este un câștig pentru niciuna din cele din părți.
Deci avem o problemă de structură structură și o problemă, imediată, de resursă umană și, aș zice eu, în primul și în primul rând, de resursa umană, în anturajul staffului.
Eu sunt convins că această echipă, acești băieți, așa cum i-am urmărit cu un staff puternic, cu o pregătire mai temeinică, ar fi putut juca mai bine. Sunt convins de lucrul ăsta. Am fost și jucător, și antrenor, și președinte de Federație și așa mai departe. Îmi dau seama când un grup de jucători poate să își depășească condiția.
Joacă sub potențialul lor. Dar eu am trăit experiența asta de mai multe ori. Am trăit-o și ca jucător, și ca antrenor, și ca președinte.
Cum pot crește echipele precum România, Portugalia, Spania Georgia
Problema României nu este numai a României vizavi de rugby-ul mare. Portughezii o au și ei, spaniolii au și ei, georgienii o au și ei, chiar dacă Georgia a evoluat foarte mult. Acestea sunt cele patru țări din eșalonul european secund care care pot aspira la o apropiere cât mai consistentă vizavi de rugbyul mare european.
În speță de cele șase națiuni. Problema numărul unu este a campionatelor naționale. Trebuie să ai un campionat puternic pentru ca sportivii tăi să se joace în fiecare weekend la un nivel înalt. Trebuie să ai întâlniri internaționale.
La nivelul echipelor naționale Campionatul European al Națiunilor, European Championship este o competiție puternică.
Am extins competiția la opt reprezentative, ca să o facem puțin mai dinamică, să avem o finală, un eveniment, pentru a avea și un produs mai vandabil către către parteneri media. E o competiție care are un nivel corect.
În același timp, echipele de care amnitea joacă meciul test în ferestre pe care le are World Rugby. Ferestre sunt duratele din an când cluburile eliberează jucătorii pentru meciurile cu echipele naționale. Cele două ferestre sunt în iunie și noiembrie, când sunt meciuri test.
Din păcate, având în vedere decalajele care s-au accentuat în ultima vreme, echipele din a treime joacă tot mai rar cu echipele din prima treime și din motive financiare. Țările mari preferă să joace între să umple stadioanele, alt produs, alte drepturi de televiziune și așa mai departe.
În același timp, e și o politică care pe termen lung s-ar putea să fie păguboasă, pentru că restrângi piața. Ar trebui să fie un mix savant între echiepele din prima treime și cele din a doua treime, astfel încât să extinzi nu numai numărul de țări, dar să extinzi și piața. Să te adresezi unei piețe mai mari.
E o luptă pe care o am eu cu World Rugby de mai multă vreme, cei din interior o știu foarte bine. Mă zbat și mă lupt pentru țările din eșalonul doi, printre care, bineînțeles, și România, astfel încât să să devină mai vizibile, dar în interesul general al rugby-ului.
Cum sunt sancționați sportivii ruși de CIO
Cum au fost hotărâte sancțiunile pentru sportivii ruși de către Comitetul Internațional Olimpic?
Trebuie să mergem puțin în istorie. Atunci când vin Jocurile Olimpice este armistițiu încă din antichitate. Cei care nu respectă armistițiul sunt dați deoparte. În al doilea rând, trebuie ca pe perioada jocurilor să nu-ți afișezi vreo opțiune politică. E foarte important.
Plecând de la aceste considerente să nu uităm ce s-a întâmplat în trecut. Ce s-a întâmplat în 2008, la Jocurile de vară de la Beijing? Rusia a intrat în Abhazia și Oseția. În 2014, în timpul Jocurilor Olimpice de Iarnă de la Soci, ce s a întâmplat? Crimea a fost atacată.
Așadar există un trecut. Și în toată perioada asta Comitetul Internațional Olimpic a fost mai mult decât tolerant. S-a ajuns în momentul acesta, iar sancțiunile din partea noastră au venit imediat. Astfel, nu a avut loc nicio competiție internațională în Rusia și în Belarus.
Toți conducatorii sportivi si politici, începând cu Putin, ministrul Sportului, au fost suspendați și puși în afara mișcării olimpice, iar echipele si sportivii, dacă participă la competiții, au fost obligați să își lase deoparte însemnele naționale, imnul, steagul și așa mai departe.
Măsuri diferite luate de Federațiile Internaționale în cazul sancționării sportivilo ruși
CIO, care nu reglementează activitatea federațiilor internaționale, a lăsat fiecărei federații internaționale libertatea să aleagă modul în care tratează această chestiune.
Unele federații au mers la suspendare, alte federații au mers la la suspendarea însemnelor, imn, drapel.
Sunt federații, cum e ciclismul, cum e cea de scrimă, care acceptă sportivi ruși, dar au fost destule probleme și acolo și e încă o polemică vizavi de calificarea la Jocurile Olimpice în cadrul federațiilor respective.
La sporturile de echipă lucrurile sunt si mai complicate, pentru că, cel puțin în rugby, tricoul și imnul sunt lucruri care, practic, fac parte din joc. Echipele au fost suspendate. Nu au putut participa la competiții și atunci nu s-au putut califica. Asta e o chestie de natură tehnică, bineînțeles.
Așadar a trebuit să facem lucrurile de o manieră fermă, dar în același timp și cu măsură. Am încercat să penalizăm sportivii cât mai puțin, dar e o problemă foarte complicată, pentru că în Rusia și în Belarus, marea majoritate a sportivilor sunt în armată, în poliție și așa mai departe, cu angajamentele respective.
Rușii și au făcut ei înșiși un mare deserviciu prin atitudinea președintelui Comitetului Olimpic Rus, prin atitudinea unor sportivi care au participat la manifestații în sprijinul invaziei. Deci și-au complicat viața singuri. Și atunci toate acestea ne-au făcut să fim prudenți față de participarea lor.
O tentativă eșuată
A fost o tentativă de calificare prin Jocurile Asiei, care a fost discutată, în decembrie, la Summitul Olimpic, la participă președintele CIO, vicepreședinții, președinții de comisii, președinți de federații internaționale și așa mai departe. Am luat și eu parte la acest summit în decembrie.
Asia s-a arătat deschisă, însă chestiunile tehnice, de cote, de proporții între sporturi, între atleți, între țări și așa mai departe au fost atât de complicate, încât acestă cale de a fost abandonată..
În mod cert, putem spune că suntem chiar triști de faptul că că sportivii ruși suferă de ceea ce se întâmplă în jurul lor, în ideea de a participa la Jocurile Olimpice, dar în același timp, lucrurile trebuiesc bine delimitate și nu putem să procedăm nici împotriva naturii lucrurilor, până la urmă a naturii.
Repet, Jocurile Olimpice înseamnă toleranță, înseamnă armistițiu, înseamnă pace în primul rând și eu cred că trebuie să rămânem la lucrurile fundamentale.
Cariera profesională
Care a fost cariera dumneavostră profeională?
În toată aceasta perioadă din 1986 când am terminat facutatea și până acum eu am fost un voluntar în sport. Chiar când am fost secretar de stat, președintel al Agenției Naționale pentru Sport, am avut un salariu, pentru că altfel nu se putea, desigur că nu aveam afaceri atunci pentru că ar fi fost un mare conflict de interese, iar salariul l-am pus în contul unui club sportiv școlar până la sfârșitul mandatului.
Am fost și sunt un voluntar și atunci a trebuit să am o activitate profesională. Am absolvit Institutul de Construcții în 1986, Facultatea de Căi Ferate Drumuri și Poduri, am fost șef de promoție.
Am lucrat în România doar un an la Institutul de Cercetări în Construcții. după care în Franța, după cum am spus, am lucrat 6 luni într-un hipermarket. Am fost după aceea inginer de proiectare, director de proiect și așa mai departe, până în 2002, într-o societate mare, lider mondial în tehnologii și construcții de poduri din cadrul Vinci.
În România m-am întors ăn 1993, am stat până în 1999, pentru societățile acestui grup. Am înființat și filiale, am avut și fabrică. Am alimentat multe lucrări la poduri mari din lume cu lucruri făcute în România. Trebuie să știți că aparatele mari de reazem de la podul de la Malmo, dintre Danemarca și Suedia, sunt fabricate în România. Au fost fabricate în uzina noastră din Chitila. De asemenea, mai multe poduri din Coreea de Sud, Taiwan, Mexic, inclusiv din Franța au avut componente făcute în România.
Din păcate fabrica s-a închis pentru că piața de poduri din România s-a uitat în altă parte. Păcat! Pentru că adusesem un know how aici și acesta s-a pierdut.
Din 1999 până în 2002 am mers înapoi în Franța, cu o trecere pe la Bruxellles, unde am condus toate activitățile în zona Europei Centrale pentru grupul Vinci.
În 2002 m-am întors în România, de această dată detașat la Veolia, care atunci construia stația de epurare a apei de la Crivina. Am fost cel care a pus pe picioare acest proiect foarte important pentru București.
Apoi am fost 15 luni la Agenția Națională pentru Sport, după care, cu sprijinul Veolia am început activități pe cont propriu.
Am avut o societate de construcții importantă, care apoi a fost cumpărată de Vinci.
Am avut o societatea de dezvoltare imobiliară cu care am dezvoltat mai multe centre imobiliare.
Din 2006 am devenit, împreună cu Veolia, acționarul unei societăți de gestiune și de tratare a deșeurilor. Veolia s-a retras în 2010, din motive proprii marilor grupuri, și de atunci sunt acționar majoritar al acestei soietăți.
Încercăm să ne facem meseria, aș zice, urmând trendul modial în gestiune și tratarea deșeurilor și să mergem de la deșeuri la energie. Vrem să asigurăm o tratare cât mai eficientă a deșeurilor care bine abordată devine o resursă. Activitatea în România este încă foarte segmentată, nu este bine cristalizată. Eu încerc să lucrez cât pot de bine cu administrațiile, să le explic ce vrem să facem. Unii oameni înțeleg, unii nu, dar așa este viața.
România este într-o situație delicată vizavi de Comisia Europeană și mi-aș fi dorit să fie un fel de wake up call pentru toată lumea și să trecem cu adevărat la o gestiune corectă din toate punctele de vedere.
