Așadar: urmează să-ți expire ITP-ul. Și ca orice om, vorba aia, te duci la stația la care ai fost și data trecută și zici: „Bună ziua! Aș vrea, vă rog, să fac ITP-ul, pentru că expiră în data de cutare”. Răspuns: „Sigur, trebuie să vă programez. Doriți în cursul săptămânii sau sâmbăta?”
Ești puțin confuză că trebuie programare, nu îți mai aminteai așa ceva, dar, na. „E bine că aveți program și sâmbătă, mi-ar fi mai simplu”, zici tu totuși încântată că lucrurile mai au și o parte bună pe lumea asta. Și te programezi sâmbătă la ora 10.00. Și vine sâmbătă, ora 10.00.
Te înființezi la stația ITP și, surpriză!, poarta e închisă, nicio mișcare. În fața porții, pe plăcuță, e afișat programul. Sâmbătă: 9.00-14.00. Te uiți puțin în gol, așa cum se procedează în mod obișnuit în astfel de situații.
Bineee. Respiri cum ai învățat pe la cursurile de yoga că trebuie să respire oamenii ca să fie pace la ei în cap și în lume, deschizi Waze și scrii acolo: „ITP”. Și Waze e bun și te ajută. Mergi vreo șase kilometri și ajungi la altă stație. „Bună ziua! Îmi puteți face, vă rog, că expiră, că am avut o programare, că etc”. „Nu. Nu se poate, e program scurt sâmbăta, avem clienți programați.”
Te duci iar la mașină, iar la Waze, cauți altă stație ITP. Găsești una la vreun kilometru, yupi!, și mai ai și un număr de telefon. Așa că suni: „Bună ziua, aia, aia...”.
Doamna de la service: „Daaa, sigur, veniți, că e deschis până la ora 2! Sunt băieții aici”.
Ajungi în circa 5 minute. Și băieții sunt acolo, normal, și îți zic: „Cine v-a trimis?”
„Ha?”, îți zici la tine în cap. Și cum nu pricepi întrebarea, încerci o glumiță: „Nimeni, dar în curând probabil că o să mă trimită Poliția, dacă nu fac ITP-ul”.
Băieții nu râd. „Ați venit dumneavoastră....”
Le spui că tocmai ce ai sunat și ți s-a zis că poți să vii.
„Da, dar colega de la centrală nu știe cum lucrăm noi, a zis să veniți ca să vorbim, probabil, să faceți o programare. Nu se poate azi. Săptămâna viitoare”.
„Ca să vorbim? Păi, nu puteam vorbi la telefon, dacă voiam doar să vorbim?” „Doamnă, nu se poate azi! Haideți, că avem treabă!”
În cap, începe să-ți ruleze ca o mantra: „Nu te enerva! Sshhhh! Nu te...”
Te întorci iar la Waze. Nu mai suni, deși ai putea.
Alegi să mai mergi niște kilometri, ajungi la altă stație ITP. Două mașini stau la rând. Nici nu apuci să deschizi gura, că te întreabă un nene: „La ITP?”
„Da!”, zici tu plină de speranță. „Luni!” „Sigur nu reușiți azi? M-ar ajuta”, spui timid.
„Doamnă, sunteți mecanic auto? Sunteți inginer de mașini? Mașinile astea credeți că se verifică în cinci minute? Verificați-o singură, dacă e așa ușor. La noi e cu programare”.
Mantra începe să nu-ți mai ruleze așa finuț în cap.
Devine ceva de genul: „Zi-i ceva de mămica lui. Zi! Zi! Zi!” Dar pleci, te duci la mașinuța ta, trântești portiera aia de te miri și tu că n-a căzut, măcar așa știai clar de ce nu poți face azi ITP-ul, având o portieră lipsă.
Ajungi acasă și-ți zici că asta e, ghinion!, o să o iei luni de la capăt. Dar cum n-ai fost inspirată să-ți faci o programare pe unde ai tot umblat aiurea, te gândești că normal ar fi să îți faci.
Și cauți iar pe Waze, pe unde tocmai ai răscolit toată dimineața, și suni fix la ultimii, că probabil în capul tău e și ceva ușor defect, de ajungi tot la ăia care ți-au sugerat să-ți faci singură ITP-ul și cărora tu ai fi vrut să le transmiți ceva despre mămica lor.
„Bună ziua! Vă rog, o programare pentru luni etc, etc”.
O doamnă amabilă îți spune: „Dar veniți luni direct...”
Având deja experiență cu doamnele amabile de la ITP, îi zici: „Doamnă, vă rog, aș vrea să discut cu un coleg mecanic, care se ocupă cu asta, dacă se poate.”
Și ți-l dă pe un coleg, care îți spune gingaș și suav: „Veniți când vreți dumneavoastră. Nu-i nevoie de programare. Luni, de la 8.30…”
