Când a apărut maneaua în România? Cazul Coldplay - Babasha, stârnit miercuri seară, a redeschis subiectul acestui gen muzical în România.
Mulți s-au întrebat care au fost motivele pentru care faimoasa trupă britanică tocmai un manelist să îi reprezinte pe muzicienii locali, iar alții și-au pus - din nou - probema reprezentivității acestui tip de muzică pentru țara noastră.
Când a apărut maneaua în România? Cazul Coldplay - Babasha, prin „ochii” istoriei acestui gen muzical
În timpul show-ului Coldplay de miercuri, de pe Arena Națională, liderul formației, Chris Martin, l-a prezentat publicului pe Babasha - un tânăr manelist de 22 de ani - pe care l-a descris ca fiind „noul meu prieten român”, invitându-l să cânte o piesă din repertoriul său, spre stupefacția spectatorilor care plătiseră sume importante pentru a vedea live un concert de rock.
Citește și: Huiduieli la concertul Coldplay. Cine este artistul huiduit de public când a ieșit pe scenă
Hiuduielile unei părți din cea 50.000 de oameni prezenți la eveniment l-au surprins pe Martin, care s-a declarat, ulterior, „uimit și șocat” de reacția publicului.
Despre acest incident, Newsweek a scris mai pe larg AICI.
Momentul special, cu Babasha ca invitat pe scenă s-a repetat și în concertul de joi seară al trupei. De data asta, Martin a comunicat înainte cu pubicul despre ce avea să urmeze și chiar i-a rugat pe spectatori să-l huiduie pe el timp de 5 minute pentru a se „descărca” preventiv.
Procedând astfel, Babasha a fost primit, de data aceasta, mult mai „blând” de publicul înmuiat înainte de Martin.
Totuși, incidentul de miercuri a redeschis pentru mulți români subiectelor manelelor în România, a istoriei acestora și, la urma urmei, cât de reprezentative sunt ele pentru țara noastră.
Departe de a avea pretenția de a elucida toate aspectele unei teme are, dincolo de aparențe, este foarte complexă, vom încerca să facem câteva precizări istorice și să aducem în față câteva răspunsuri, bazându-ne pe ceea ce spun specialiștii din domeniu.
În general, manelele moderne sunt definite drept un amestec melodic și ritmic de elemente turcești, grecești, arabe, bulgare și sârbeşti, folosind în general instrumente și ritmuri moderne (electronice).
Primele manifestări ale acestui gen muzical pot fi urmărite în regiunea Balcanilor încă din secolul al XV-lea, când Imperiul Otoman exercita o influență semnificativă asupra întregii zone, inclusiv asupra Țărilor Române, influență ce a durat peste 500 de ani.
Citește și: Vasile Bănescu „dă de pământ” cu „manelizarea” concertului Coldplay: „Se pliază ca o nucă pe perete”
Dar când au apărut manelele în spațiul românesc? Vorbim, de fapt, de manelele de tip fanariot, făcute faimoase de Barbu Lăutaru, multe melodii fiind culese de Anton Pann, care le spunea „amanele”.
În 2010, reprezentanţi ai Muzeului Ţăranului Român realizau un studiu în care încercau să explice celor interesaţi de acest gen muzical de unde provine şi, mai ales, ce înseamnă în zilele noastre cuvântul „manea”.
Potrivit studiului amintit, această denumire a apărut pentru prima dată într-o scriere moldovenească de la mijlocul secolul al XIX-lea. Pe atunci, ar fi desemnat un cântec de dragoste turcesc.
„Maneaua era cântată la „chefuri” de muzicanţi ţigani sau de boieri, din voce şi tambur. Cândva forţaţi să adopte la curţile lor muzica turcească iar apoi grecească, boierii rămăseseră ataşaţi de amândouă, chiar şi după ce coerciţia dispăruse”, se scrie în studiul citat de adevarul.ro.
Conform aceluiași studiu, singura mărturie privitoare la maneaua secolului 19 este o piesă în notaţie psaltică (n.r. - cântare bisericească în care nu se folosesc portativ, cheie, valori de note ci, semne care deţin câte un „cod” încărcat de anumite semnificaţii muzicale), al cărei original datează din 1880.
Barbu Lăutaru, cântăreț și cobzar român, de etnie rromă, care a trăit între 1780 - 1858 - Foto: Arhiva
În acelaşi document se precizează că, la finele secolului XIX şi începutul secolului XX, maneaua era cântată tot mai rar, doar de o mână de lăutari bătrâni pentru clienţii lor conservatori.
„În 1949, doi folclorişti descoperă totuşi o manea turcească instrumentală într-un sat dunărean (Clejani). Melodia sa lentă se transformă mai târziu – sau poate chiar atunci ? – într-un joc ţărănesc dinamic (sârbă).
În anii 60, câţiva muzicanţi bucureşteni aruncă pe piaţă o muzică percepută ca total nouă: maneaua. Aceasta pare să fi fost adusă de la turcii din Dobrogea, în acea vreme încă numeroşi în regiune.
Elementul său distinctiv este formula ritmică „Çiftetelli” din acompaniament. „Tsifteteli” sau „Çiftetelli” este un ritm și un dans din Anatolia și Balcani.
În turcă, cuvântul înseamnă „cu două coarde”, preluat de la stilul de a cânta la vioară care se practică în acest gen de muzică.
Citește și: Un supraviețuitor al incendiului Colectiv, pe scenă alături de Coldpaly. Ce a urmat?
Există ipoteze conform cărora dansul a existat încă din Grecia antică, dar o astfel de teză nu este pe deplin dovedită.
Revenind la manele, în perioada ceaușistă, câteva piese se sustrag cenzurii şi chiar sunt incorporate pe discuri comerciale.
„Noua manea se răspândeşte în mediile ţigăneşti din oraşele şi satele României meridionale, după cum consemnează, în anii '70, Anca Giurchescu şi Robert Garfias. Dar muzica sa, suport al unui dans în care excelează doar femeile, pare departe de muzica lascivă a manelei aristocratice din veacul anterior”, se mai arată în studiul amintit.
În anii '80 apar și formaţii, precum Azur, Generic şi Albatros, care popularizează acest tip de muzică.
„Atunci s-a produs şi o schimbare. când Costel Geambașu, Nelu Vlad, Dan Ciotoi au marcat orientarea genului manele către cântăreți, aprecierea și prestația instrumentiștilor având de suferit. Astfel, componențele formațiilor de acompaniament devin foarte instabile, potrivit project-e.ro.
Prima formație de mare succes apărută după 1990 este Albatros din București; urmează Condor din Craiova, Real B din Găești, Accent din Târgoviște, Meridian din Ploiești, Tomis Junior din Galați.
Pe de altă parte, conform lingvistului și antropologului Adrian Șchiop, singurul doctor în manele din lume, autorul unei teze de doctorat publicată în 2017 sub titlul „Șmecherie și lume rea. Universul social al manelelor”, consideră că, în anii ’80, maneaua se transformă în pop și adoptă instrumentele „pe curent” – clape și chitară electrică, pe scurt, din momentul când se modernizează și iese de pe orbita acustică tradițională, care place folcloriștilor.
„După ce maneaua adoptă clapele, manelele explodează în mainstream și au un succes uriaș – însă nu atât prin lăutari romi, ci prin trupe, de cele mai multe ori mixte sub raport etnic (Azur, Albatros, Odeon etc).
Succesul genului se datorează, pe de o parte, discursului inspirat din prezentul ultimilor ani ai comunismului, când oamenii își pierd încrederea în posibilitatea sistemului de a mai genera prosperitate și se orientează spre strategii de supraviețuire, de unde figurile protocapitaliste ale descurcărețului și ștabului.
Or, maneaua, care era genul fanion al bișnițarilor, avusese curaj să vorbească despre bani, putere, invidie, valori refuzate de ideologia epocii. De asemenea, deși muzică centrată pe familie, maneaua are un impact foarte mare asupra tinerilor – care, după interzicerea Cenaclului Flacăra (n.r. - în 1985) au fost privați de o scenă alternativă care să le exprime cultura”, afirmă Șchiop, conform antropedia.com.
Însă, după căderea comunismului, chiar dacă are un succes inerțial un an-doi, maneaua, puternic concurată de muzicile anglo-americane net mai seducătoare, își restrânge treptat audiența, astfel că între 1992 – 2000, iese din prim plan și evoluează underground, complet ignorată de media.
„În această perioadă manelele sunt dominate de lăutari romi care schimbă fața manelei – Dan Armeanca, Vali Vijelie, Jean de la Craiova, Florin Mitroi etc. Genul este așadar ignorat total de media, încât, mai ales prin intermediul subgenului bagabonțesc, maneaua poate să-și construiască fără autocenzură universul de discurs, celebrând pe șleau șmecheria și informalitatea, bogăția sau sexualitatea.
Tot în această perioadă, maneaua devine genul fanion al „șmecherilor”, eroii economiei informale sau ilegale, și al „bagabonților”, tinerii săraci care îi imită”, mai explică doctorul în manele.
Citește și: Reacția trupei Coldplay după concertul din București, de aseară. Un artist român a fost huiduit
Între 2000 – 2008, manelele recapătă o audiență generală, intrând în atenția media și devenind obiect al unui val de panică morală fără precedent în istoria muzicii românești.
Succesul lor se datorează unei operații de „schimbare de look” care le face compatibile cu cultura tinerilor – mai exact, în 2000, manelele sunt contaminate cu hip-hop și dance. De asemenea, se produce o scindare stilistică, astfel că versiunile „live” încep să difere din ce în ce mai mult de cele de studio.
În intervalul 2000 – 2001, ies în față trupe, lăutarii picând din nou în plan secund – dar aceștia recuperează în anii care vor urma, asociindu-se cu rapperi.
„Audiența depășește în această perioadă granițele publicului mai puțin educat, înglobând și o parte din publicul studențesc; câțiva ani, manelele se aud și din cluburi studențești sau generaliste. Lăutarii care domină scena sunt numele care au stat în underground în anii ’90 – Nicolae Guță, Adrian Minune, Vali Vijelie.
Între 2008 – 2014, manelele se ghetoizează din nou, dar aliindu-și media tabloidă, care le va acorda continuu atenție. Tot acum, se lansează o nouă generație de lăutari, între care se evidențiază Florin Salam, vedeta indiscutabilă a scenei, care feminizează și metrosexualizează universul manelelor, deplasând accentul de la puterea financiară la aceea a seducției”, mai spune Adrian Șchiop.
Începând cu noul mileniu, maneaua cucerește un teritoriu tot mai întins.
„Maneaua poate fi auzită oriunde : pe străzi, în case, parcuri, autobuse, restaurante şi magazine. Apar şi specialiştii ei: maneliştii. Se pune pe picioare o adevărată industrie a creării, comodificării, difuzării şi consumului de manele. Ca şi în secolul 19, intelectualii o detestă”, se mai arăta în studiul specialiștilor de la Muzeul Țăranului Român.
Tot Adrian Şchiop sugerează că manelele reprezintă genul muzical cel mai reprezentativ pentru epoca tranziției postdecembriste la capitalism, „un folclor al tranziției”, deoarece valorile materialiste ale acesteia corespund cel mai fidel versurilor despre stigma sărăciei și importanța pragmatismului agresiv și a parvenirii prin „șmecherie”.
Pe de altă parte, binecunoscutul artist Mihai Mărgineanu, cel mai important exponent al melodiilor inspirate din așa-numitul „folclor urban” e de părere că manelele actuale n-au nicio legătură cu cea adevărată, apărută pe vremea fanarioților, iar publicul ce-o ascultă are 1un anumit nivel intelectual”.
„N-am ascultat niciodată o manea cap-coadă. Maneaua mi se pare un curent, nu neapărat un stil muzical, pentru că nu este un stil muzical.
Maneaua adevărată a apărut în România odată cu fanarioții, când fanarioții au venit cu instrumentiștii lor din Istanbulul actual, din fostul Constantinopol, care nu aveau vorbe.
Acele cântece, din care dansau cadânele sau dansatoarele… Țiganii din România, pe vremea aia cei mai buni lăutari, au băgat și versuri la aceste cântece, și așa a apărut maneaua culeasă de Anton Pann.
Mult timp, după aia, s-a cântat. Barbu Lăutaru și toți lăutarii de origine romă sau de origine română cântau manele, dar ele au fost deteriorate de influența arabă, care e o influență foarte bună.
Mi se pare că cei care iubesc maneaua, acest gen muzical, sunt la un anumit nivel intelectual și la un anumit nivel de simțire. Și nu neapărat la un nivel mediu, ci sub mediu, asta am observat eu, s-ar putea să greșesc foarte tare”, a explicat Mihai Mărgineanu, potrivit kanald.ro.
Despre incidentul petrecut la concertul Coldplay s-a pronunțat și Vasile Bănescu, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române. Într-o postare făcută pe contul de Facebook, el a afirmat că o manea cântată la un asemenea show, se potrivește „ca nuca pe un perete”.
„Maneaua (turcă, «mani» - importată, degradată, puternic etnicizată, a cărei originalitate supurează exclusiv din torturarea limbii române și din imaginarul grotesc al textierilor) e invitată uneori, în accese de milă ideologică care ratează mereu realitatea, direct din rafinata bătătură a petrecerilor lăutărești pe scene înalte, chiar «culturale», unde se pliază adecvat - ca o nucă pe un perete - la conținutul evenimentului parazitat”, a scris Vasile Bănescu, în postarea sa.
„Ceva caracteristic societății care se dă în spectacol și al cărei nivel cultural culminează în idolatrizarea extatică a divertismentului bășcălios, cu „dujmanii” nemilos.
Aceeași societate votează dezinvolt, pentru că i se pare cool, strâmbii și impostorii loviți de delir ultranaționalist și antieuropean, adică antinațional.
„Patriotism” zgomotos și bine remunerat. Manelizat”, a mai adăugat Vasile Bănescu.
Până la urmă, concluziile le poate trage fiecare, iar, cu un proverb ce ne-a rămas tocmai din Evul Mediu - și, uneori, poate că supralicitat - „gusturile (și culorile) nu se discută”.
