Auzisem despre donațiile făcute unor mari universități de către diverse familii cu tradiție. Tuturor părinților care merg împreună cu copiii să viziteze și să aleagă viitoarea unitate de învățământ, li se face un tur, din care niciodată nu lipsește povestea facilităților donate de diverși binefăcători.
În occident, cei mai mulți dintre aceștia au fost magnați cu renume. Școlile și univesitățile se mândresc cu aceste donații.
În cu totul alt context, familia mea, o familie normală, a făcut ceva asemănător. S-a întâmplat în anul 1987. Eram pe atunci elev al liceului I.L Caragiale.
Gestul părinților mei și al familiei Menhart are însă o semnificație și mai puternică deoarece s-a petrecut în lagărul comunist, într-o perioadă în care cei mai mulți trăiau după îndemnul “fiecare pentru el”.
În acea perioadă, gestul celor doi a pus presiune pe proprile familii, a fost făcut cu sacrificii.
După ce a vizitat liceul și a văzut starea deplorabilă în care se găsea biblioteca, tatăl meu, Nicolae Vărzariu, a avut o discuție cu directoarea liceului, pe atunci doamna Mihai și a luat hotărârea să doteze liceul cu o bibliotecă pe măsură.
Am amintit-o pe doamna Mihai pentru că deși eram în comunism, nu i-am adresat niciodată apelativul “tovarășa”. O doamnă rămâne o doamnă indiferent de timpurile pe care le trăiește.
Împreună cu un coleg de-al său, Andrei Menhart, care și el avea fiul tot la același liceu, au conceput, executat, montat și plătit biblioteca care și azi deservește liceul. A fost construită să facă față testului timpului.
Recunoaștere la a treia generație
În anul 2022 printre mai multe propuneri prin propuneam să ajut liceul am inclus și istoria bibliotecii cu rugămintea că după mai bine de 37 de ani, gestul celor doi să fie recunoscut de liceu, așa cum este normal, prin montarea unei plăci comemorative.
După ce am primit aprobarea din partea doamnei directoare Andreia Bodea, în noiembrie 2023 cu ocazia festivităților prilejuite de ziua națională a României, liceul I.L. Caragiale a organizat un eveniment de dezvelire a plăcuței la care a participat atât tata, cât și clasa la care învață fiul meu.
Bunul meu tată, care a împlinit 90 de ani, nu și-a dorit niciodată această recunoaștere. A fost ideea mea, ideea unui copil care a dorit să își cinstească părintele pentru un gest pe care nu l-a mai făcut nimeni.
