Așa că o să încerc să îți arăt ce filme mi-au plăcut la TIFF fără să ți le povestesc. Am, pentru început, două recomandări generale, cu care nu dai greș dacă vrei să inviți pe cineva, mai ales de sex opus, însă nu numai. Acestea două merg chiar și la prima întâlnire, merg și pentru invitați mai reci, pentru legat sau reînnodat prietenii.
„Un pas în urma serafimilor” și „Charleston” mi s-au părut atât de bune încât am stabilit că 2017 a fost un an bun pentru lansările de film românesc. Dupa TIFF.17/ 2018 am rămas la fel de fan al marilor actori Vlad Ivanov („Un pas in urma serafimilor”) și Ștefan Pavlu („Charleston”) și l-am descoperit pe puștiul de mare viitor Stefan Iancu („Un pas in urma serafimilor”) despre care am aflat că joacă deja în filme de 12 ani, el având acum 21 ☺.
Da, știu că la fiecare lungmetraj din cele două a durat foarte mulți ani procesul de la idee la filmul din cinematograf. Regizorul Andrei Crețulescu calculase că au trecut vreo zece în cazul lui Charleston, din care vreo 7 în așteptarea finanțării, iar în cazul regizorului Daniel Sandu, sursa de inspirație a fost chiar experiența proprie în seminarul teologic. De aceea am zis lansările si nu producția de film românesc.
„Charleston” e un film memorabil și pentru idee și pentru punerea ei în scenă. E în același timp și comedie la care râzi cu poftă și film serios care te pune în poziția gânditorului. Te ia de neuroni și te înfige în rolul personajelor principale, pentru a-ți pune intrebări si pentru a te interpela permanent tu de care parte ai fi si tu cum ai face.
Te impinge pe o pantă a introspecției pe care ramâi multă vreme și după ce vezi filmul. Are un aer de incredibilitate originală de la un capăt la altul, cu elemente special alese pentru a întreține atmosfera asta. Merită văzut, cu perechea sau cu prietenii. Nu e recomandat pentru cei proaspăt părăsiți dacă nu și-au vindecat suficient rănile.
„Un pas in urma serafimilor” a fost după aproape toți cei care l-au văzut o capodoperă a filmului romanesc din 2017. Un film epic, foarte bine legat, la care nu-ți dai seama cum trec două ore și jumătate, ba chiar mai vrei. Regizorul povestea ca și-a dorit un film care să umple sălile și în același timp sa te facă să-l revezi si cred că a reușit. Un meci permanent de box între bine și rău, văzute fiecare cu mai multe camere, din mai multe perspective, deghizate in tentații si sacrificii de tot felul care se intrepătrund.
Nici îngerii nu sunt chiar atat de sfinți si nici diavolul chiar atat de negru nu e. Dincolo de gluma mea tematică, religia nu e obositoare în film, e doar o parte naturală a ringului de box pentru toate cele de mai sus, așa că vi-l recomand. Merită văzut, la fel, cu perechea sau cu prietenii. (uite, aici pot merge fără griji și cei proaspăt părăsiți)
Multe din filmele românești din noul val, atât înainte cât și după Filantropica, au monetizat sărăcia și consecințele ei. Cele două recomandate de mai sus nu se folosesc de asta, sunt universale, „Un pas…” fiind un film cu structură mai clasică, de drum al personajului care evoluează, iar „Charleston” o surpriză de moment inghețat în timp ca într-un univers alternativ.
Filme de vazut la prima întâlnire doar dacă ești foarte sigur/ă:
„Touch me not”/Atinge-mă/Nu mă atinge” e o discuție permanentă despre inhibiții si depășirea lor, pare pe alocuri chiar un documentar sau o teză vizuală de doctorat în psihologia sexualității. Mi s-a părut interesant ca abordare a subiectului, mi se pare că facem prea mult mișto despre sex si vorbim prea puțin despre asta la modul serios, si apoi ca montaj, ca decizii despre actori, personalitatea personajelor și interacțiunea dintre ele. Așadar, invit-o sau invită-l doar daca ești pregătit sa ai intâi discuția asta cu tine însuți. Da, contine nuduri și secvențe de sex, de toate felurile, însă nu e un film pornografic, ci unul care te ia la intrebări incomode și e păcat sa-l vezi nepregătit. Îl recomand pentru curajul de a lansa și susține o discuție serioasă pe subiect.
„The Guilty” - Și anul ăsta publicul TIFF a avut gusturi diferite fata de juriul festivalului în ce privește cel mai bun film. The Guilty a luat premiul publicului pe merit, fiind un film foarte bun, la care merită să mergi dacă îți plac abordările diferite în literatură și film (mie da). E o abordare atat de diferită incât aproape pot înțelege motivele politically corect pentru care nu a fost apreciat suficient de juriul festivalului ăsta sau al altora la care a participat. The Guilty este pentru genul thriller la fel ca Blair Witch Project pentru filmul horror. Si crede-mă, merita să-l vezi fără să-ți spun mai multe, e un film cu multe surprize. (Apropo, sper că ai văzut BWP...)
„Soldații. Poveste din Ferentari”. Spre deosebire de filmele românești de care-ti ziceam mai devreme, acesta e din nou despre sărăcie și mizerie, lipsa de șanse și ratare, însă nu în mod gratuit, ci pentru că aceste elemente sunt parte din subiect, nu doar un context/un ambalaj. Mie mi s-a părut simpatice si amuzante personajele principale, iar filmul, o versiune mult mai aproape de mine a altuia din festival, “Life and nothing more”, care spune o poveste complet diferită pe aceleași idei de mai sus.
