Ioana Pârvulescu, una dintre cele mai puternice voci ale literaturii române contemporane, de două ori laureată a Premiului Uniunii Europene, vorbește, în interviul acordat revistei Newsweek România, despre relația omului modern cu Dumnezeu, dar și despre rugăciunea care a marcat-o cel mai mult, în cea mai nouă carte a ei, „Dialoguri secrete. Cum se roagă scriitorii și personajele lor“.
Scriitoarea, care iese în stradă încă din 1990, constată cu tristețe că „a albit tot mergând la proteste“ și că „nu ne mai lasă politicienii noștri corupți“. Îl apreciază pe Dacian Cioloș, fost prim-ministru în Guvernul tehnocrat, „care a încercat să pună pe roate binele, dar a stat prea puțin“.
Profesoară la Facultatea de Litere din București, Ioana Pârvulescu vorbește și despre cultura generală tot mai precară a noilor generații, înlocuită cu căutările pe Internet.
Newsweek România: În povestea rugii din „Eneida“, din „Dialoguri secrete“, scrieți că „omul modern rătăcește neajutorat, fără rost și fără reper“. În ce mai crede omul modern? Se mai roagă omul modern?
Ioana Pârvulescu: În drum spre facultate, prin Cișmigiu, trec pe lângă oameni care se plimbă și discută. M-a izbit cât de des se aude în aceste dialoguri cu glas tare cuvântul bani sau un echivalent al lui. Preocuparea pentru bani e obsesivă, niciodată n-a fost chiar așa. În secolul XIX, de pildă, banii erau în cele mai multe cazuri un instrument pentru a atinge o țintă, iar nu ținta însăși, acum e invers. Omul modern a înlocuit deviza „In God we trust“, cu o alta sinistră (am descoperit-o ca slogan al unei bănci): „In Gold we trust“. Rareori a fost omul atât de preocupat de bani ca azi.
Apoi, contemporanii noștri preferă să creadă în zodii și în horoscopul zilnic sau anual (unde se spun niște aberații de nedescris), în vrăji, în tot ce strălucește o clipă, în tot ce e la zi, de la virtuțile pietrelor semiprețioase până la talismane, în vorbele „de duh“ ale cine știe cărui om de nimic la modă – în orice, în afară de Dumnezeu. Desigur, la mulți lucrurile pe care le-am enumerat sunt o joacă și asta face viața mai colorată, înțeleg. Dar sunt destui care le iau în serios.
Când Andrei Pleșu a scris cartea despre parabolele lui Isus sau pe cea despre îngeri, nu mai știu exact care, a remarcat că a vorbi despre Dumnezeu a devenit aproape de rușine, ești privit suspect. Despre orice altceva, despre toate bazaconiile poți vorbi și scrie, despre un lucru esențial și care i-a preocupat pe oameni dintotdeauna și a dat bună parte din creația lumii nu mai poți să vorbești.
Dumneavoastră vă rugați? Cum vi-L închipuiți pe Dumnezeu?
Ca scriitor mi se pare greu să nu te rogi, scrisul însuși poate fi o formă de rugăciune, spunea Kafka pe care îl citez și în carte, adică de „încredere în puterea bună și temeinică a cuvântului“. Dar rugăciunea vine și după ce pierzi oameni esențiali din viața ta, după ce suferi, văzându-i pe alții că suferă. Am trecut prin asta. Așadar, da, mă rog și eu. Rugăciunea vine și din grijă pentru cei dragi (și aici eu am ideea că mamele sau femeile în genere sunt cele care au inventat rugăciunile, din îngrijorare față de familie și oameni dragi). De fapt, vă rugați și dumneavostră, indiferent dacă sunteți sau nu credincioasă, se roagă până și cei care nu-și pun problema asta, atunci când urează „Baftă!“ sau „Drum bun!“ sau „An Nou fericit!“. Acestea sunt rugăciuni mascate, sunt urmașele lui „Să-ți dea Dumnezeu noroc!“ sau „Du-te cu Dumnezeu!“. Este prezența sacrului, cum ar spune Eliade, sub masca cea mai profană cu putință.
Cât despre cum mi-l închipui pe Dumnezeu, permiteți-mi să zâmbesc. Am în carte un fragment pe tema asta, poate de aici ați pornit, rostit de Zorbas, eroul lui Kazantzakis, care și-l închipuie pe Dumnezeu într-un mod original: „Mi-l închipui pe Dumnezeu leit ca mine. Doar un pic mai înalt, mai puternic, mai trăsnit; și, firește, nemuritor“. Și Dumnezeul lui Zorbas, plictisit de mereu aceleași păcate pe care le mărturisesc oamenii, le șterge cu buretele de pe tabla pe care le-a însemnat Sf. Petru, și-i trimite pe toți de urgență în rai. Firește, e una dintre ideile originale ale personajului Zorbas, una dintre cele care-l fac atât de atrăgător. Dar altfel, cum să ți-l închipui pe Dumnezeu? Misticii au tot încercat să-l descrie și au făcut-o în două feluri: pe calea lui „și... și“ - calea catafatică, Dumnezeu e și mare, și mic, și bun, și rău și-așa mai departe, epuizând toate însuşirile, sau pe calea cealaltă, a lui „nici... nici“ - calea apofatică - , Dumnezeu nu e nici mare, nici mic și-așa mai departe. Nu sunt în stare de mai mult de atât și nici nu sunt așa de originală ca Zorbas.
Ioana Pârvulescu, la o întâlnire cu cititorii, în Londra, în 2016
Spuneați despre „Dialoguri secrete“ că nu este o antologie. Acolo, le oferiți cititorilor rugi poznașe și rugi grave, povești despre scriitori, viețile și cărțile lor. Ce ați urmărit, de fapt, cu acest volum?
Nu cred că am urmărit ceva, în sensul în care mă întrebați, adică n-am vrut să demonstrez ceva, dar am urmărit ceva în sensul cel mai concret al cuvântului, am urmărit acel fir călăuzitor despre care v-am spus, într-o călătorie literară cu 37 de etape, firul puternic al rugăciunii. Și mai ales am făcut descoperiri. Vă mărturisesc că nu mi-aș fi închipuit, când am început cartea, că va fi o experiență atât de intensă, în care viețile scriitorilor mi s-au arătat în miezul lor. Priviți din acest unghi, cei mai mulți scriitori s-au dovedit a fi alții decât credeam și dramatismul cărții de la asta vine.
Care este povestea din „Dialoguri secrete“ care v-a consumat cel mai mult?
Povestea lui Rilke. S-a produs și într-un moment tensionat al istoriei, când eram smulsă din scris, era și despre moarte, era și multă poezie acolo. M-am tot întrerupt. În plus, Rilke este unul dintre poeții mei favoriți, ar intra într-un top 5 personal – nu mă întrebați care sunt ceilalți și pe ce loc e Rilke, poate chiar pe primul. De altfel, asta e părerea lui Musil: că nimeni nu l-a întrecut, cel puțin în literatura germană. Mi-am tradus singură poemele pe care le-am utilizat, am căutat în bibliotecile virtuale și am citit ziarele germane din momentul morții lui ca să văd cum a apărut știrea (gazetele erau încă scrise cu litere gotice) și așa mai departe. De fapt, în toate capitolele e mult consum de energie, pe care l-am mascat, ca povestea să ajungă cu degajare și fluent la cititor. Dar și scrisul – și nu vorbesc acum de al meu, ci de al nostru, al celor mai mulți – e un fel de gimnastică artistică: vezi o persoană care sare și se îndoaie de parcă ar fi din gumă, de parcă ar fi cel mai simplu lucru, dar ce se întâmplă în restul timpului nu vrei să știi și să vezi.
Cartea a fost și în topul celor mai vândute cărți la editura Humanitas, la Gaudeamus. Ați fost și premiată la nivel european, de două ori. Vă considerați o scriitoare de succes? Cât de important este pentru un scriitor să aibă succes?
Depinde ce formă de succes guști. Personal, fiindcă am cultul intimității, m-aș simți foarte prost să am un succes de tip vedetă. Dar îmi pare bine când, la autografe, oamenii îmi spun despre cum mi-au descoperit cărțile, ce le-a plăcut cel mai mult, cine mă mai citește din familia lor și povești în care sunt inclusă și eu, ca scriitoare. Îmi pare bine când, mai ales, oameni necunoscuți, așadar nesubiectivi, îmi spun că s-au bucurat citindu-mă sau că le-a făcut bine o carte a mea. Îmi pare bine dacă pot contribui și eu, cât de modest, la menținerea cititului pe lume. Vreau ca volumele mele să ajungă la cât mai mulți, nu sunt atât de orgolioasă cum sunt cei care știu că nu pot fi înțeleși decât de doi-trei oameni, deși îi pot admira cu adevărat pentru asta. Nu vreau absolut deloc să devin ceea ce se cheamă un VIP și, din fericire, nu e deloc cazul. Fiindcă orice formă de succes mare îți limitează libertatea în multe feluri.
Dintre toate cărțile dumneavoastră, care vă este cea mai dragă? Care v-a schimbat cel mai mult?
Eu nu am scris cărți din obligație sau la cerere. Am scris pentru că o carte se cocea în mintea mea și se cerea culeasă. Înainte să scriu câte o carte mă gândesc mult la ea, iar asta e o etapă foarte plăcută. Așadar mi-e greu să aleg. Să luăm romanele: țin mult la „Viața începe vineri“, din multe și grave motive. Acolo am creat o lume pentru cineva. La următorul roman, „Viitorul începe luni“, țin ca la un copil care n-a prea avut noroc în viață, cred că merita o soartă mai bună. Amândouă m-au schimbat pe dinăuntru, în sensul în care mi-au deschis nevoia de acea gentilețe a oamenilor de atunci care azi a dispărut. Iar la „Inocenții“ țin pentru că sunt salvate acolo personaje din familia mea (sunt și unele inventate, desigur) de care îmi e tare dor. Apoi mai țin la antologiile și volumele colective pe care le-am făcut, la toate, începând cu una care nu se mai găsește: „De ce te iubesc. Paradoxurile iubirii în poezia lumii“ și până la „Și eu am trăit în comunism“.
„Inocenții“ este un și roman biografic. Spuneați că vă e dor de unele personaje. Cum a fost pentru dumneavoastră să vă retrăiți trecutul, să priviți cu ochii adultului oameni și întâmplări, unele dureroase, din copilărie?
M-am întrebat dacă am dreptul să fac asta, să tulbur oglinda trecutului, dar apoi m-am întrebat dacă am dreptul să nu fac asta. Am avut noroc de oameni extraordinari în jurul meu, în copilărie, de la unii doar pitorești, la alții plini de calități care le depășesc cu mult pe ale mele, câte or fi, dacă sunt. Mereu
mi-am spus că aceste persoane ar fi meritat să fie cunoscute, nu eu, mi-e foarte clar asta. Și, da, ați intuit bine, e și o componentă dureroasă în tot procesul ăsta. Trebuie să spun însă că nu le-am creat neapărat din memorie, ci mai ales din imaginație. Am procedat ca la toate cărțile mele: am avut câteva oscioare și am refăcut dinozaurul. Dar oscioarele sunt reale, chiar dacă mușcătura sau călcătura dinozaurului e închipuire.
Lucrați la vreo carte în prezent?
Următoarea carte va fi un roman. Am în minte exact patru și sper ca în următoarea lună să mă hotărăsc la unul dintre ele. Mai mult nu pot să vă spun, încă, pentru că s-ar speria și ar fugi, cărțile sunt foarte sfioase, la început.
Sunteți și profesoară de literatură, la Facultatea de Litere din București. Cum sunt tinerii care vin la Facultatea de Litere? Împărtășiți ideea că generațiile noi sunt din ce în ce mai slab pregătite, lipsite de cultură generală?
Nu cred că există o regulă. Din câte mi-am dat seama, sunt ani buni și ani răi. Sunt ani în care te întrebi la ce bun să mai scriem cărți și alții în care îți mai vine inima la loc. De pildă în ultimii doi am avut serii mult mai agere, m-am bucurat enorm. În ce privește cultura generală e lucru sigur că a scăzut tulburător, vorbim în primul rând de cea clasică. Or, fără asta, cultura contemporană stă pe aer. Chiar studenți de nota 5-6 din generația mea aveau o cultură generală mai bună, mai așezată, mai nuanțată și mai coerentă decât studenții buni de azi. După cum chiar studenții de 10 din generația mea aveau o cultură mult mai slabă decât cei interbelici. Dar azi... Își putea cineva închipui un student la Litere, fie și de la română, care să nu fi citit „Război și pace“, de pildă? Acum te întrebi dacă se mai știe măcar autorul celebrului roman. Ți-e și frică să mai rostești orice nume sau să faci o trimitere sau să spui o maximă latină (iar eu n-am făcut multă latină, am fost la real, nu la uman). N-o spun ca reproș, pentru că nu ei sunt autorii acestei stări de lucruri, așa e lumea acum, iar astăzi cultura generală e înlocuită de accesarea netului. Diferența e însă că netul le oferă tuturor aceleași date, aceleași conexiuni, trimiteri, articulații, aceleași drumuri bătute de alții (de greșeli nici nu mai zic), pe când o cultură la purtător trezea în fiecare legături neașteptate, idei creatoare. Și, mult mai grav, netul e informație care nu se așază, e repede trecătoare, nu lasă urme. Dar chiar și așa, în acest context, apar studenți eminenți și alții care abia mai târziu vor descoperi bucuriile literare. Mă tem că mulți elevi care ar putea fi grozavi la literatură aleg alte facultăți, Literele nu mai atrag îndeajuns azi, deși vorba sloganului facultății noastre „Numele mari se fac din Litere“. Dacă-ți place să citești, nu poate fi facultate mai frumoasă.
În numele credinței și al tradiției, anul trecut a avut loc o dezbatere care a fracturat foarte mult societatea românească: referendumul pentru familie, inițiat de Coaliția pentru Familie. Cum vă poziționați dumneavoastră față de acel referendum?
A, păi nu m-am dus la referendum, nu mi s-a părut că asta era chestiunea importantă pentru noi, ba chiar, puțin, m-a iritat. „Coaliția pentru familie“ îmi sună cumva caragialesc, să nu se supere cei care și-au dat un asemnea nume, sunt sigură, cu bune intenții. Multe alte lucruri mi se par mai importante. De pildă, să mergem la vot. De pildă, să ne purtăm civilizat unii cu alții, să nu permitem bătaia. Să-i ajutăm pe săraci. Să facem spitale și cămine. Ba chiar și șosele bune și trenuri civilizate (eu, una, sufăr mult de pe urma halului în care au ajuns trenurile). Să fim de partea dreptății și, mai ales, să nu pierdem tot ce am câștigat atât de greu, libertatea în primul rând.
Tot anul trecut, a fost organizată prima ediție a premiilor „Sofia Nădejde“ pentru literatură scrisă de femei. Considerați că sunt necesare premii doar pentru poete și scriitoare? V-ați lovit vreodată de discriminare, pentru că sunteți scriitoare?
Mă întreb cum ar privi femeile un premiu dedicat exclusiv bărbaților, la care ele să nu aibă acces, doar fiindcă au alt sex. Nu sunt entuziasmată de asemenea premii. Cred că literatura e una, fie ea feminină sau masculină. E, cumva, limitativ, e ca și cum femeile n-ar putea concura și cu bărbații. Cât despre Sofia Nădejde, apare în romanul meu „Viitorul începe luni“. Cred că în domeniile intelectuale, creative, artistice, femeile și bărbații pot concura liniștiți împreună. Nu și în cele sportive – că altfel am avea o singură competiție de schi, ciclism etc.
În cealaltă problemă, îmi place să-l citez pe Alexandru Paleologu, care spunea: „Femeile nu le sunt inferioare bărbaților, nu le sunt superioare și în nici un caz nu le sunt egale“. Antropologic vorbind, ele și-au dezvoltat alte calități (și alte defecte), dar oameni suntem cu toții și asta ar trebui să conteze în primul rând. Suntem măcinați de aceleași spaime majore și de aceleași suferințe. Nu m-am simțit niciodată discriminată ca scriitoare, dar misoginismul l-am mai simțit ici-colo. Dacă detest ceva la bărbații interbelici e misoginismul lor, deși ei aveau o scuză: se loviseră de prea rapida transformare a femeii și se temeau de ea, de transformare vreau să spun. Asta se numește misoneism. Dar azi nu mai există justificarea asta.
În 2018, s-a lansat și proiectul „Nesupusele“, care își propune să aducă în atenția cititorilor povești ale unor românce care au făcut istorie. Cum vi se pare un astfel de proiect editorial?
Foarte frumos, îmi place, e necesar. Mai mult, am propus și eu Editurii Humanitas, acum vreo doi ani, un proiect analog, desigur, cu alt titlu, dar n-a mai fost început, nu știu de ce. Avem personalități feminine cu adevărat eroice și prea puțin sau deloc cunoscute. Singurul lucru important într-un asemenea demers e să nu-l strici. E esențială grija pentru ce chiar a fost acea persoană, pentru ce valori a prețuit ea (cine știe, unele poate chiar supunerea de un anumit fel?). Valoarea unui om, valoarea unei femei ieșite din comun se impune prin simpla cunoaștere și nu e nevoie de exagerări sau de agresivitate în asta, de ceva care lor, în primul rând, nu le-ar fi plăcut poate. Dar cu siguranță că femeia care a propus proiectul (nu știu de ce, nu cred că l-a propus un bărbat, deși m-aș bucura) știe toate astea.
De doi ani, românii protestează în stradă față de modul în care guvernează PSD și față de modul în care se vrea modificarea legilor Justiției. Dumneavoastră ați fost la proteste?
Chiar și în toiul scrisului m-am dus. Am și publicat articole despre asta (unele cu fotografii), pe LaPunkt. Dar mă duc „în Piață“ (chiar dacă locul s-a tot schimbat) de aproape 30 de ani. Împreună cu prietenii mei, cu colegii de generație, am albit tot mergând la proteste. Oare nu ne mai lasă odată în pace istoria asta și politicienii noștri corupți, lacomi de bani, de putere, de privilegii? M-am săturat până peste cap de ei.
Aveți simpatii politice?
Nu am simpatie pentru politică și nici pentru politicieni, nu-i țin minte, pur și simplu. Aș vrea să ignor total politica, dar nu pot, nu ne ignoră ea pe noi. Aș vrea să nici nu știu că există, așa cum nici politicienii nu știu că exist eu. Chiar, de ce trebuie eu să-mi umplu capul cu numele lor? Sunt atâtea lucruri cu care să-mi umplu mai plăcut capul!
Admir, în schimb, oameni din trecut: Carol I, Brătienii, Maiorescu (ca ministru, cu listele lui, cu strădaniile lui) și chiar mai de dinainte, pe cei care au riscat enorm ca să facă Revoluția de la 1848. O generație de oameni minunați, romantici în cel mai bun sens al cuvântului, cum azi nu cred să mai existe. Iar dacă ar exista unul, ar fi mânjit și descurajat în cel mai scurt timp. În paranteză fie zis, ei, cei vechi, se descurajau mai greu decât noi. Dintre toți cei care au trecut pe-aici în ultimii 30 de ani, cred că cel mai mult mi-a plăcut domnul Dacian Cioloș, care nici nu era politician, ci tehnician și unii dintre miniștrii lui. A încercat să aducă oameni inteligenți și să pună pe roate binele, dar a stat prea puțin. Le-am admirat, de asemenea, pe doamna Macovei și pe doamna Kövesi, dar cred că asta nu e atât simpatie politică, cât umană: admir curajul. Și admir și spiritul civic.
Ați scris în cărțile dumneavoastră despre Bucureștiul secolului XIX, despre perioada interbelică, dar și despre comunism. În „Inocenții“, faceți o frescă a Brașovului copilăriei dumneavoastră,„Stalin“ al comuniștilor. Care sunt lecțiile pe care România ar trebui să le învețe din trecut? Va fi vreodată România bine?
„Viitor de aur țara noastră are /Și prevăz prin secoli a ei înălțare“ - ce bine ar fi să mai credem așa. Vai, dar versurile care nu se citează din acest poem sunt în imediata continuare: „Însă mai-nainte trebuie să știm/Pentru ea cu toții martiri să murim“. Deja în decembrie 1989 Bolintineanu - cine și-ar fi închipuit? - s-a dovedit vizionar. Sper să nu se repete lucrurile. Însă, cine știe, poate avem noroc, istoria face surprize de toate felurile. Eu, oricum, n-aș pleca din România definitiv, dar asta ține și de meseria mea de scriitor, legat de limba vie.
Cărțile Ioanei Pârvulescu
„Lenevind într-un ochi” (1990), „Alfabetul doamnelor” (1999), „Prejudecăți literare” (1999), „Întoarcere în Bucureștiul interbelic” (2003), „În intimitatea secolului 19” (2005), „În Țara Miticilor” (2007), „Întoarcere în secolul 21” (2009), „Viața începe vineri” (2009), „Cartea întrebărilor” (2010), „Lumea ca ziar. A patra putere: Caragiale” (2011), „Viitorul începe luni” (2012), „Cum continuă povestea” (2014), „Inocenții” (2016), „Dialoguri secrete. Cum se roagă scriitorii și personajele lor”. Cărțile Ioanei Pârvulescu sunt traduse în peste 10 limbi europene. A obținut de două ori Premiul Uniunii Europene: în 2013 pentru romanul „Viața începe vineri” și în 2018 pentru povestirea „O voce/ A voice”, dedicată Monicăi Lovinescu, cu care a câștigat concursul A European Story.
Antologii: „De ce te iubesc. Paradoxurile iubirii în poezia lumii” (2006), „Povești de dragoste la prima vedere” (2008), „Intelectuali la cratiță. Amintiri culinare” și „50 de rețete” (2012), „Și eu am trăit în comunism” (2015).
