Ahmet Altan (1950) este unul dintre cei mai citiți prozatori turci, dar și un jurnalist redutabil. A fost adus în fața instanței de cel puțin 100 de ori din cauza opiniilor sale politice incomode și a stilului său direct.
Este unul dintre primii intelectuali turci care au recunoscut că ceea ce Imperiul Otoman a făcut populației armene se califică drept genocid.
În 2016, în urma puciului eșuat din Turcia, Altan a fost judecat și condamnat pentru că ar fi transmis „mesaje subliminale“ puciștilor în timpul unei emisiuni televizate. A fost condamnat la închisoare pe viață și de atunci se află în temnița Silivri, din afara Istanbulului.
Întreaga corespondență îi este monitorizată și cenzurată.
De la debutul din 1982, Altan a publicat zece romane și șapte volume de eseuri. Nu voi mai vedea lumea niciodată este a opta lui carte de eseuri și reprezintă o premieră în cariera sa de scriitor, dat fiind că apare în toată lumea în traducere, fără ca în Turcia să existe vreo șansă de publicare.
De același autor, la Editura Pandora M se află în curs de apariție romanele care compun Cvartetul Otoman.
Newsweek România vă prezintă un fragment în avampremieră din cartea „Nu voi mai vedea lumea niciodată. Memoriile unui scriitor întemnițat”, scrisă în închisoare de Ahmet Altan și care apare în România la Editura Pandora M.
Cimitirul dosarelor roz
Este aproape dimineață, însă afară e încă întuneric. Fratele meu Mehmet și cu mine ne aflăm la etajul al șaptelea al judecătoriei, așteptând pe un coridor luminat de neoane, ai cărui pereți presărați cu mică îmi amintesc de cafenelele din America rurală. Suntem înconjurați de vreo doisprezece polițiști.
Amândoi am pierdut în greutate. Fețele noastre trădează lipsa unui regim alimentar adecvat și a somnului.
În seara precedentă, am fost scoși din cuștile din arestul poliției, în care fuseserăm ținuți douăsprezece zile, și am fost aduși la judecătorie. La început, ne‑au vârât într‑o sală de așteptare de la parter, cu bănci aliniate de‑a lungul pereților și cu gratii de jur împrejur.
Ne‑am așezat pe bănci. Împreună cu noi se mai afla un acuzat, un bărbat pe care îl vedeam prima oară în viață, însă care urma să fie judecat împreună cu noi.
Un televizor montat pe peretele opus transmitea o telenovelă turcească. Calitatea imaginii era foarte proastă și ecranul era plin de purici. Pe un panou aflat lângă televizor se putea citi un avertisment: „Nimeni nu are voie să atingă televizorul, cu excepția angajatului responsabil cu televizoarele“.
Am așteptat acolo vreme de peste trei ore.
Apoi au venit polițiștii și m‑au dus în biroul procurorului. Ni s‑a alăturat și avocatul meu.
Procurorul la care am fost dus era cel care ne săltase pe mine și pe Mehmet, acuzându‑ne că transmiseserăm niște „mesaje subliminale“, într‑o emisiune de televiziune, cu o noapte înaintea puciului militar eșuat, din 15 iulie 2016.
Încăperea în care ne aflam era mică.
Procurorul a început interogatoriul. Nu mi‑a pus nici măcar o întrebare referitoare la lovitura de stat militară, la puciști sau la „mesajele subliminale“ pe care le‑am fi transmis.
Întrebările lui se refereau la ziarul pe care îl înființasem în urmă cu zece ani, cel pe care îl editasem vreme de cinci ani, până în 2012, când mi‑am dat demisia.
La un moment dat, procurorul a spus:
— Am stabilit faptul că puciștii au legătură cu ziarul.
— Unde sunt dovezile care certifică acest lucru? l‑am întrebat eu.
A răspuns cu o propoziție pe care o învățase probabil din filmele produse la Hollywood, părând nerăbdător să o folosească în ziua aceea:
— Eu sunt cel care pune întrebările aici.
— Dumneavoastră puneți întrebările, însă când spuneți că ați stabilit un adevăr, trebuie să prezentați și dovezile pe care vă bazați.
Bineînțeles că nici o astfel de dovadă nu a fost vreodată prezentată, nici în ziua aceea, nici mai târziu.
Procurorul era extrem de agitat, bătând întruna încăperea cu pasul. Din când în când se așeza pentru scurtă vreme în fotoliul său, numai ca să țâșnească din nou în picioare.
La jumătatea interogatoriului a început să‑i sângereze urechea. Și‑a vârât un șervețel înăuntru, sperând să oprească hemoragia, și a continuat să‑mi pună întrebări referitoare la știrile pe care le publicaserăm cu șase‑șapte ani în urmă.
Din când în când punea câte un șervețel pătat cu sânge pe birou.
După ce a construit pe tăblia acestuia un turnuleț din șervețele înroșite, a încheiat interogatoriul fără să mă întrebe absolut nimic despre puci.
Polițiștii m‑au condus înapoi la parter, în vreme ce Mehmet era dus la interogatoriu.
Era aproape de miezul nopții.
M‑am așezat pe una dintre băncile de lemn, uitându‑mă la ecranul plin de purici al televizorului. Acolo tocmai se desfășura o bătălie în care cele două tabere schimbau focuri de armă. Apoi o fată și un tip au început să fugă, ținându‑se de mână.
Din întrebările procurorului nu am reușit să‑mi dau seama ce acuzații urmau să ni se aducă.
Plictisit să stau jos, am început să mă plimb prin celula‑sală‑de‑așteptare, de la un perete la altul.
După două ore, polițiștii l‑au adus înapoi pe Mehmet.
Ne‑am continuat împreună așteptarea.
Apoi, deodată, un grup mare de polițiști și‑a făcut apariția, escortându‑ne pe scări, la etaj.
Procurorul ne deferise tribunalului, cerând să fim arestați.
Tribunalul era compus dintr‑un singur judecător. Era evident că îl deranja căldura, pentru că își flutura întruna gulerul înalt al robei, sperând să se poată răcori.
Fuseserăm arestați sub acuzația că „transmiseserăm mesaje subliminale“, însă această alegație fusese brusc înlocuită cu altceva. Acum fuseserăm deferiți justiției pentru că am fi participat, chipurile, la puciul militar.
Când au început audierile, i‑am spus judecătorului:
— Am fost arestați sub acuzația că am fi transmis mesaje subliminale, însă acum nici măcar nu se face referire la acest lucru. Ce s‑a întâmplat cu acuzația de „transmitere a unor mesaje subliminale“?
Răspunsul dat de judecător, în vreme ce fața îi era străbătută de un zâmbet cinic, merită să fie consemnat în analele justiției:
— Procurorilor noștri le face plăcere să folosească cuvinte al căror înțeles nici măcar nu‑l cunosc.
Zăcuserăm vreme de douăsprezece zile într‑o cușcă din arestul poliției pentru că procurorului îi făcuse plăcere să folosească un cuvânt al cărui înțeles nici măcar nu‑l cunoștea. Asta ne spusese judecătorul.
Apoi a început să ne pună întrebări:
— N‑ați anticipat faptul că oamenii aceia vor organiza o lovitură de stat?
Apoi, cu un zâmbet autosuficient, a ținut să adauge:
— Eu am anticipat.
Avocații noștri au protestat:
— Incapacitatea de a anticipa o lovitură de stat nu constituie o infracțiune. Nu ne puteți acuza clienții în baza unei astfel de presupuneri.
Judecătorul și‑a întins oasele și a spus:
— Nu‑i acuz, drăguțule, stăm doar de vorbă.
A urmat o altă întrebare stranie:
— Ați spus că guvernul este corupt?
Avocații au intervenit din nou:
— Și liderul opoziției spune că guvernul este corupt… A spune că guvernul este corupt nu echivalează cu crima de a participa la un puci.
Judecătorul nu a comentat această afirmație.
S‑a întors apoi către mine:
— Ce bine ar fi fost dacă v‑ați fi văzut de romanele dumneavoastră, în loc să vă băgați nasul în politică.
Fuseserăm duși la judecătorie înainte de revărsatul zorilor, la cererea procurorilor de a fi trimiși în pușcărie sub acuzația de „pucism“, iar bărbatul din fața noastră spunea tot ce‑i trecea prin minte. Începusem să mă enervez.
— Ne‑ați arestat pentru că am fi transmis mesaje subliminale, apoi ați schimbat acuzația fără nicio explicație. Ați dat de înțeles că am fi niște puciști. Nici dacă s‑ar aduna toți judecătorii și toți procurorii din această judecătorie, tot nu s‑ar putea produce vreo dovadă în acest sens.
— M‑am opus loviturilor de stat militare de‑a lungul întregii mele vieți, a spus Mehmet. Iar acum mă acuzați că am pus la cale un puci, pentru că am criticat guvernul. Nu există nicio dovadă în acest sens — nu are cum să existe.
Judecătorul a anunțat o pauză, timp în care ar fi urmat să ia o hotărâre. Este aproape dimineață, însă afară e încă întuneric.
Așteptăm verdictul judecătorului.
Oare vom merge acasă — sau la închisoare?
Ne va decide soarta un bărbat care pune întrebări bizare.
Suntem obosiți și stresați.
Stăm înconjurați de un grup numeros de polițiști.
Mă uit pe fereastră. Orașul este liniștit. Doarme. Străzile sunt pustii. Luminile stradale par aproape stinse.
Apoi se face simțit un val de activitate.
Judecătorul a luat hotărârea.
Suntem escortați înapoi în sala de judecată.
Judecătorul începe să citească verdictul:
— Ahmet Hüsrev Altan va fi eliberat sub control judiciar…
Chiar în momentul în care mă pregăteam să mă bucur, am auzit și restul deciziei:
— Iar Mehmet Hasan Altan va fi trimis la închisoare…
Am simțit o durere fizică, de parcă mi‑ar fi fost înfipt în ficat un fier înroșit. O senzație de furie. O disperare adâncă.
Mehmet s‑a întors cu fața către mine, zâmbindu‑mi. Este bucuros pentru că mi se va da drumul.
Polițiștii ne escortează înapoi la parterul clădirii.
O mașină de poliție îl așteaptă pe Mehmet în curte, pregătită să‑l ducă la închisoare.
Ne îmbrățișăm.
Mehmet încearcă să mă consoleze:
— Nu‑ți face griji… E bine că măcar unul dintre noi va rămâne afară.
Polițiștii îl bagă în mașină.
Mă uit la aceasta cum se îndepărtează.
Abia atunci îmi dau seama că nu i‑am spus nimic lui Mehmet înainte de plecare.
Doi polițiști se apropie de mine. Mă vor lua de la tribunal și mă vor elibera.
Împing o ușă de fier și pășim cu toții pe un coridor. Acolo văd ceva ce nu am mai văzut niciodată. Mii de dosare roz zac aruncate pe jos, ca niște țestoase moarte. Conțin file pline cu nume, cu trădări, cu crime, cu despărțiri, cu falimente, cu lupte. Vieți pierdute în măruntaiele unei judecătorii. Un cimitir secret de dosare roz.
Străbatem coridorul, lovind dosarele cu picioarele. Coridoarele nu se mai sfârșesc. Dosarele acelea nu se mai sfârșesc… Ne oprim cu picioarele pe câteva dintre ele și mă las stăpânit de neliniște — e ca și cum am călca pe trupurile unor oameni.
Apoi coridoarele se termină.
Urcăm niște trepte.
Polițiștii deschid poarta principală și mă lasă să plec.
E dimineață.
Aerul răcoros al zorilor mă înfioară.
Inspir adânc.
Sunt liber, furios — și teribil de întristat.
Încă nu știu că tristețea mea nu va dura prea mult, că pe seară vor emite un „ordin de reținere“ și că voi fi din nou arestat.
Că mă vor trimite în închisoarea în care l‑au trimis deja pe fratele meu.
