Eugen Ovidiu Chirovici este jurnalist și scriitor, dar în România este cunoscut mai ales pentru că a condus Marea Lojă Națională a României, cea mai importantă organizație masonică românească. A plecat între timp în Anglia, iar acum se poate lăuda cu o reușită la care mulți alți scriitori români doar visează: „The Book of Mirrors/Cartea Oglinzilor“, pe care a publicat-o direct în limba engleză și care a avut un succes fabulos, fiind vândută în 400.000 de exemplare în 39 de limbi. Iar numărul continuă să crească. Inițial, volumul a fost respins de edituri, fără nicio explicație.
Newsweek România: Ați părăsit România și v-ați mutat în Anglia pentru soția și fiul dumneavoastră, în 2012. Ce a însemnat mutarea din România?
Eugen Ovidiu Chirovici: În momentul în care am plecat, nu mă mai ocupam nici de jurnalism, nici de masonerie. Eram consilier la BNR şi publicam un roman sau o carte de non-ficțiune (în general Economie şi Istorie) pe an. Cunoşteam deja bine Anglia, deci nu a fost vorba de un şoc cultural major.
Sigur, experiența acomodării într-o ţară străină ca rezident este foarte diferită de cea pe care o ai că turist, de exemplu. Am trăit o mulţime de momente frumoase şi mai puţin frumoase, probabil la fel ca mulţi alţi români care în ultimii treizeci de ani au decis să îşi ia viaţa de la capăt în afară României.
Cum a avut loc tranziția de la limba română la limba engleză? Multor scriitori le este foarte greu să scrie literatură într-o limbă străină.
A scrie într-o altă limbă decât cea natală este poate cel mai dur test pentru un scriitor: subit, îţi pierzi toate uneltele familiare şi trebuie să înveţi să lucrezi cu unele complet noi. Nu este vorba doar de limbaj, ci de un alt software, ca să spun aşa, pentru că începi să gândeşti diferit.
Însă întotdeauna mi-a plăcut limba engleză şi am considerat-o cea mai potrivită pentru proză, tot aşa cum franceza este probabil limba poeziei, iar germana, cea a filosofiei. Zafon trăieşte de aproape douăzeci de ani în California, dar scrie tot în spaniolă, ca şi Isabel Allende, de exemplu. Kundera a început să scrie în franceză abia după vârsta de 60 de ani, iar Samuel Beckett a scris atât în franceză, cât şi în engleză.
400.000 de exemplare
au fost deja vândute din „The Book of Mirrors/Cartea Oglinzilor“, iar cifra continuă să crească
Succesul cărții a fost fulminant, iar acest succes a luat prin surprindere pe toată lumea. Inclusiv pe dumneavoastră, din ce am citit, prin faptul că ați avut un asemenea succes încă de la prima carte scrisă în limba engleză.
„Cartea Oglinzilor/The Book of Mirrors “ a fost până acum tradusă în 39 de limbi şi publicată în peste 40 de ţări (o editură din Mongolia a achiziţionat recent drepturile, alăturându-se celorlalte). Evident că nu mă aşteptam la sume de șase cifre ca avans şi la un număr de traduceri atât de mare, într-un timp atât de scurt, pentru că aşa ceva se întâmplă foarte rar, chiar în cazul autorilor britanici sau americani.
A fi tradus şi publicat în şase-şapte ţări este deja o performanţă, pentru că publicul are gusturi diferite, în funcţie de ţară.
Poţi să ai succes în Anglia sau Suedia, de pildă, dar să nu placi în China sau Mexic. Se întâmplă rar ca o carte să placă unui public atât de diferit. Editorul meu german îmi spunea într-o discuţie că doar o dată la trei ani, din experienţa lui.
Şi încadrarea într-o categorie sau alta a fost diferită în funcţie de ţară. În Anglia şi SUA, cartea e considerată thriller, în Olanda, Franţa, Spania sau Italia, roman literar, şi aşa mai departe.
Oricum, a fost o experienţă uluitoare să-mi văd romanul publicat din Anglia până în Indonezia şi Japonia şi din America până în Suedia şi Rusia.
Care este, până în acest moment, tirajul total al cărții?
În 2017 au apărut ediţiile cartonate (hardcover), electronice (e-books) şi audio, urmând ca în acest an să apară ediţiile de buzunar (paperbacks). Deci cifrele sunt provizorii, pentru că în general ediţiile de buzunar au tiraje mai mari, fiind mult mai ieftine. În plus, în mai bine de zece țări cartea a fost publicată abia spre finele anului, deci nu am încă nicio cifră de vânzări. Una peste alta, s-au vândut până acum aproximativ 400.000 de exemplare (hardcover şi e-books, nu am cifrele de la audio).
40.000 de exemplare
au fost deja vândute și în România, iar cititorii continuă să caute volumul scriitorului mutat în Anglia
„Toată viața mi-am dorit să devin scriitor“, ați declarat la un moment dat. Când v-ați dat seama exact de asta?
Cred că aveam vreo nouă ani când am scris prima povestire. Am urmat apoi traseul clasic menţionat de William Faulkner: am început cu versuri, am continuat cu proză scurtă, iar după vreo zece ani am trecut la roman, maratonul literaturii de ficţiune. Întotdeauna mi-am dorit să trăiesc din scris, chiar dacă la vremea respectivă, în condiţiile României comuniste, părea mai mult decât o utopie.
Ați povestit că țineți minte foarte bine toate detaliile primei cărți pe care ați citit-o, un basm românesc. Ce v-a impresionat atunci de v-au rămas în minte chiar și ilustrațiile?
Da, e vorba de „Prâslea cel Voinic şi Merele de Aur“, o ediţie din anii ’60, de format mare, cu nişte ilustraţii foarte frumoase. Aveam şase ani. Nu ştiu dacă povestirea în sine sau ilustraţiile m-au impresionat în mod special, dar a fost prima carte pe care am citit-o singur, din scoarţă-n scoarţă şi probabil de aceea amintirea ei este foarte vie. Scriitorii care au produs cea mai puternică impresia asupra mea în copilărie au fost Karl May, Mark Twain, Jack London, Alexandre Dumas, Jules Verne şi Edgar Allan Poe.
Tocmai memoria bună v-a ajutat să scrieți „The Book of Mirrors“. Ideea v-a venit dintr-o discuție cu mama dumneavoastră despre înmormântarea unui fotbalist, care a avut loc în copilăria dumneavoastră și de la care țineați minte toate detaliile.
Oamenii de ştiinţă nu ştiu încă mare lucru despre modul în care se naşte un proiect de roman în mintea unui scriitor, în particular, sau despre geneza oricărui act de creaţie, în general. Nu se ştie de ce o persoană este capabilă să picteze sau să scrie romane, de exemplu, iar alta nu. Aşa că tot acest proces numit generic inspiraţie nu poate fi explicat/înţeles nici măcar de creatorii înşişi.
Nu te aşezi la birou dimineaţa şi îţi spui: „Ce-ar fi să scriu un roman având ca temă centrală memoria“ sau mai ştiu ce. Habar nu am cum se înfiripă o construcţie literară în imaginaţia mea – pot doar să presupun – sau în ce zonă misterioasă a creierului meu s-a născut ideea unui anumit roman.
Ştiu doar că odată ce acea sămânţă minusculă prinde contur şi începe să se dezvolte, trebuie să o pun pe hârtie, indiferent cât de obosit sau ocupat sunt în acel moment. Deci nu sunt foarte sigur că ideea „Cărţii Oglinzilor“ s-a născut în timpul discuţiei pe care aţi menţionat-o, sau în orice altă împrejurare pe care să o pot plasa cu precizie în timp.
Oricum, prima schiţă nu este o carte, ci o intenţie, în cel mai bun caz. Procesul de şlefuire care urmează este cel care conferă cu adevărat valoare viitorului roman. Mi s-a întâmplat să rescriu o propoziţie sau o frază şi de zece, cincisprezece ori, mai ales că limba engleză nu este limba mea maternă.
Ați plasat acțiunea cărții în America anului 1987. În acel an, dumneavoastră erați student la ASE în București. Cum ați reconstruit o lume pe care nu ați cunoscut-o direct?
De fapt, am cunoscut bine acea lume, chiar dacă la vremea respectivă am făcut-o mai ales prin intermediul muzicii, a cărţilor, a filmelor şi a puţinelor ziare şi reviste la care aveam acces. Cele două lumi erau mult mai strâns conectate între ele decât păreau la prima vedere, iar confirmarea acestui lucru am avut-o după 1990, când am devenit ziarist şi am început să colind lumea în lung şi-n lat.
În plus, ca scriitor de ficţiune, nu produci un articol de presă, care se presupune că trebuie să fie o oglindă cât mai fidelă a unei anume porţiuni de realitate, ci o proiecţie a propriei imaginaţii. Lima pe care am cunoscut-o eu în 1994, de pildă, nu semăna mai deloc cu oraşul descris de Mario Vargas Llosa. Nici măcar nu am pretenţia că scriu despre New York, ci scriu despre „New York-ul meu“, despre cum văd eu acest oraş de care m-am îndrăgostit cu mult ani în urmă.
Ați menționat că nu dumneavoastră ați decis ca acțiunea să înceapă la Princeton.
Probabil pentru că sunt şi pictor, fiecare carte a mea începe cu o imagine foarte puternică, pe care o „văd“ aşa cum aş vedea o scenă de film, de exemplu. În cazul „Cărţii Oglinzilor“, imaginea respectivă a fost aceea a unui student care vine acasă de la cursuri şi găseşte în bucătăria casei pe care o închiriase o tânără de aproximativ aceeaşi vârstă cu el, care încearcă să stoarcă muştar dintr-un tub, dar uitase să-i scoată în prealabil sigiliul de staniol. El o ajută şi cei doi încep să discute.
Cam asta era imaginea, aparent nimic spectaculos, ba chiar banal. Însă aşa cum aveam ulterior să constat, întreaga poveste era deja acolo: studentul era Richard Flynn, iar noua lui colegă de apartament era Laura Baines, protejata unui faimos profesor de psihologie de origine germană, Joseph Wieder. În zilele care au urmat, am încercat să-mi dau seama cine sunt cei doi şi care este povestea lor.
Şi am „realizat“ că sunt studenţi la Princeton, în New Jersey, el la Engleză, ea la Psihologie, că locuiesc undeva aproape de Librăria Seminarului Teologic şi că profesorul a cărui protejată era Laura avea să fie ucis în condiţii misterioase câteva luni mai târziu. Restul a venit aproape de la sine: în două-trei săptămâni, întreaga poveste era deja acolo şi aştepta să fie scrisă.
Uneori lucrurile se coagulează mai lent şi am nevoie de luni de zile sau chiar ani ca să-mi dau seama ce se ascunde în spatele acelei prime imagini de la care pleacă totul. Aşadar, de ce Princeton? Habar n-am. Vizitasem o singură dată oraşul respectiv, undeva pe la mijlocul anilor 1990, şi nu fusesem foarte impresionat de ceea ce văzusem.
În plus, atunci când am scris cartea locuiam la Reading, la aproximativ 30 de mile de Oxford, aşa că puteam să-mi plasez acţiunea în acel oraş universitar faimos; aparent mi-ar fi fost mult mai uşor să aleg acel cadru. Dar pur şi simplu am „ştiut“ că povestea se petrece la Princeton, punct. De aceea am spus că nu a fost alegerea mea.
Francesca Pathak, editorul de la Penguin Random House, a descris cartea ca un amestec între „The Secret History“, a Donnei Tartt, și „The Shadow of the Wind“ a lui Carlos Ruiz Zafón. Sunteți de acord cu această caracterizare?
Nu, nu sunt, deşi îmi plac mult ambele romane menţionate (foarte diferite, totuşi, atât de cartea mea, cât şi între ele). Însă editurile occidentale pornesc de la premiza că cititorul are aversiune pentru abordările noi, aşa că încearcă să îi ofere nişte repere, ca să spun aşa, într-o tehnică destul de simplistă şi de cele mai multe ori evident exagerată.
În funcţie de ţară, cartea mea a fost comparată cu cele ale lui Poe şi Ecco (Italia), de exemplu, sau cu unul dintre romanele lui Joel Dicker (Franţa). Antonio D’Orrico (Corriere della Sera), unul dintre cei mai incisivi şi temuţi critici literari din Italia, care a avut amabilitatea să îmi laude romanul în câteva articole, a scris că „The Book of Mirrors“ i-a adus aminte de „primele pagini ale lui Paul Auster“. S-a apropiat de adevăr: scriitorii care m-au influenţat cel mai mult sunt Hemingway, Auster, Durrenmatt şi Frisch.
„The Book of Mirrors“ este doar începutul unei trilogii? În 2016, ați vorbit despre memorie, identitate și timp.
Nu este neapărat o trilogie, în sensul clasic al termenului, ci mai degrabă o serie de trei cărţi care explorează problema memoriei, a identităţi şi a modului în care percepţiile noastre despre anumite persoane sau întâmplări (inclusiv despre propria persoană) se modifică odată cu trecerea timpului.
A doua carte se numeşte „Bad Blood“ (probabil că în limba româna va purta titlul de „Cartea Umbrelor“), iar cea de-a treia „The Other Half“. A doua este deja terminată şi îşi va avea debutul internaţional în vara acestui an în Regatul Unit şi Olanda, urmând ca în 2019 să fie publicată în SUA, Germania, Rusia, Franţa, Italia şi aşa mai departe.
În două săptămâni, cartea era vândută în aproape 20 de ţări
Ați fost acceptat de prima agenție britanică la care ați apelat, dar ați fost refuzat anterior de alte șase din SUA? Am înțeles că nu vi s-a dat și un motiv pentru respingere.
Chestiile astea sunt extrem de subiective şi nu trebuie luate personal. Pur şi simplu trebuie să nimereşti agentul/editorul potrivit, la momentul potrivit. Un agent primeşte circa 20.000 de cereri de reprezentare pe an şi ia la bord doar doi sau trei noi clienţi.
Însă cuvântul decisiv nu îl au agenţii, ci publisherii, editorii, pentru simplul motiv ca ei sunt cei care investesc sume importante şi răspund pentru investiţiile lor în fata acţionarilor. Din păcate, începând cu anii ’80, mai ales în Anglia şi America, nu mai poţi să trimiţi manuscrisul direct la edituri, ci trebuie să o faci printr-o agenţie literară, preferabil una cunoscută şi consacrată. Ceea ce înseamnă şi că 20% din veniturile tale merg la agenţia care te reprezintă.
Cine este Robert Peett și care este rolul său în cariera dumneavoastră?
După ce câţiva agenţi literari americani au respins „Cartea Oglinzilor“, m-am hotărât să o vând unei edituri mici, dintre cele care lucrează direct cu autorii. Manuscrisul a fost imediat acceptat de Robert Peett, directorul şi patronul unei edituri din Newbury, numită Holland House Books. Ne-am întâlnit pentru a discuta detaliile unui viitor contract, iar prima întrebare pe care mi-a pus-o a fost dacă realizam cât de bună este cartea pe care i-o trimisesem.
Mi-a explicat că nu îşi permite să plătească un avans, că cel mai probabil tirajul urma să fie destul de modest şi aşa mai departe. I-am răspuns că ştiu toate astea şi sunt gata să-i accept condiţiile, însă el a insistat să trimit manuscrisul unor agenţi literari britanici, pentru că merită să fie publicat de o editură importantă. Până la urmă m-a convins.
Asta era în ultima joi a lunii august. În aceeaşi zi, am trimisul manuscrisul la trei agenţi literari din Marea Britanie, iar unul dintre ei, Marilia Savvides, de la Peters, Fraser & Dunlop mi-a răspuns chiar a doua zi, vineri, iar marţea următoare mi-a oferit reprezentare.
În următoarele două săptămâni cartea era deja vândută în aproape 20 de ţări – cu licitaţii spectaculoase în Anglia, Franţa, Germania şi aşa mai departe – iar până la finele anului, în 40.
Dacă Robert Peett mi-ar fi vârât atunci sub nas un contract, l-aş fi semnat fără ezitare şi aproape sigur nimeni nu ar fi auzit de mine şi de cartea mea, pentru că editurile mici sunt de cele mai multe ori ignorate de presă şi de o parte importantă a publicului. În treacăt fie spus, agentul meu literar este acum Will Roberts de la The Gernert Company, agenţia care îl reprezintă şi pe John Grisham.
