Newsweek România: Anul 2018 v-a adus, printre altele, două distincții importante: Premiul Thomas Mann pentru Literatură și Premio Formentor de las Letras. Ce reprezintă pentru dumneavoastră această recunoaștere internațională?
Mircea Cărtărescu: Am primit, e adevărat, aceste două premii anul trecut, dar fraza „recunoaștere internațională“ e doar ceva mai mult decât un clișeu cu origini în frustrările noastre eterne: „pentru ca Europa cu un moment mai-nainte să vină și să recunoască…“. Noi tot așteptăm ca alții să „recunoască“ valorile noastre, ca și când ei n-ar vrea, de fapt, dar ar fi siliți de evidența geniului nostru național, scris în genele noastre românești. Fiindcă noi nu ne putem recunoaște singuri nici măcar în oglindă. Ca să fii respectat în țară, trebuie să fii validat în străinătate.
Există un set întreg de astfel de fraze care induc în eroare: „Artistul X a făcut cunoscută arta românească în lume“ sau „ne-a pus pe harta lumii“ sau „trage după sine artiștii țării lui“. În realitate, nu interesează pe nimeni ce naționalitate are artistul care se afirmă. Arta e pur individuală. Márquez n-a tras după sine niciun scriitor columbian, Kundera niciunul ceh. Dimpotrivă, cei din tinerele generații se simt striviți de faima lor, precum copiii de artiști celebri.
În lumea internațională a cărții, așa cum o cunosc eu de un sfert de veac, notorietatea unui autor crește prin publicarea de cărți, primirea de premii, participarea la festivaluri, dar e greu de spus care e momentul precis când ajungi la o adevărată „reputație internațională“. E motivul pentru care, vorbind despre mine, mă rezum la fapte. Da, am primit aceste premii. Da, am scrieri în câteva zeci de limbi. Da, am vândut atâtea cărți.
Da, am avut atâtea recenzii în publicațiile cele mai cunoscute. Pe acestea nu mi le poate lua sau contesta nimeni. Nu spun însă niciodată unde mă aflu ca notorietate sau, cum se zice, „la bursa valorilor“, la noi și aiurea, pentru că aici e vorba despre imponderabile. Scriitorii, ca și băncile, au un singur lucru al lor: reputația, care e o chestiune de încredere.
Sunt mai cunoscut în lume după premiile mele din 2018? Probabil că da, măcar în anumite spații culturale, pentru că un premiu important înseamnă încredere. Ceea ce contează cu adevărat pentru mine sunt însă două lucruri: calitatea scrisului meu și cât de mult mă iubesc cititorii simpli din toată lumea.
Când un tânăr român, italian sau mexican - ori o tânără - vine și-ți spune: „Cartea dumneavoastră mi-a schimbat viața“ (cum mi s-a-ntâmplat să aud de câteva ori în ultimul timp), ai un fior de recunoștință și mândrie pe care nicio „recunoaștere internațională“ n-o să ți-l poată da vreodată.
Opera dvs. este „o cartografiere a minții și a vieții mele“, așa cum o defineați. Sunt ani până scrieți „Sfârșit“ pe opere precum „Orbitor“ sau „Solenoid“. Cum este despărțirea de propriile cărți, la care nu vă întoarceți niciodată pentru a le reciti? Apare bucuria? Depresia? E un curs firesc al unei experiențe căreia, odată cu acel „Sfârșit“, nu mai aveți nimic să-i oferiți?
De obicei, scriu „Sfârșit“ cu ochii-n lacrimi. Ca noi toți și ca tot ce este pe lume, și cărțile trebuie să aibă, din nefericire, un final. Visul meu dintotdeauna a fost să scriu o singură carte întreaga viață, de când am învățat literele până când nu voi mai putea ține creionul în mână. Și într-un fel asta am și făcut, despărțind-o artificial în scrieri diferite.
Mai ales jurnalul meu mi-a dublat viața cum dublează căptușeala stofa unei haine. Nu terminarea unei cărți e grea propriu-zis, deși e un moment și el traumatic, cât timpul până începi altă carte. După cărți mari ca „Orbitor“ sau „Solenoid“ mi-au trebuit ani să-mi revin. Am avut nevoie de toate resursele mele morale ca să pot rămâne în viață.
E ca după ce pierzi o mare iubire sau după ce ți-a murit cineva foarte drag. Acum mulți ani, la terminarea trilogiei, i-am spus unui prieten (spontan și surprinzător pentru mine, căci nu sunt genul de om care face confesiuni): „Acum știu de ce se alcoolizează și se sinucid scriitorii“. În plus, „cartografierea“ de care vorbiți nu poate fi nici ea eternă. Nici mintea, nici viața mea nu sunt spații nelimitate.
Ce (mă) voi face când până și cel mai îndepărtat colț al lor va fi cartografiat? Am vorbit cândva despre un maestru al tatuajului care-și acoperea de desene propria piele. Ce-avea să facă în momentul când fiecare milimetru avea să fie deja tatuat? De unde să ia încă o piele? Iată una dintre spaimele care mă bântuie zi și noapte. Ce mă fac dacă nu mai pot să scriu, când știu prea bine că fără să scriu nu pot trăi?
La 17 ani, ați scris prima filă dintr-un jurnal pe care îl continuați și astăzi. În liceu, erați deja „obsedat“ de literatură. O obsesie despre care, ani mai târziu, povesteați că v-a adus, în adolescență, suferință și singurătate. Totuși, definiți singurătatea ca pe acel lucru din care vă hrăniți ca scriitor. Cât de singur se simte acum Mircea Cărtărescu? V-ați „împăcat“ cu singurătatea dvs.?
Aparent, și într-un anume sens, nu sunt un om singur. De fapt, aparența mea și nepotrivirea mea cu stereotipurile despre cum trebuie să fie un scriitor sau un artist au fost mereu o sursă de suspiciune pentru cei din jurul meu. De când eram un foarte tânăr poet mi se zicea: „Tu n-ai nimic de poet, nu semeni a poet“. Nici azi nu semăn a scriitor.
Scriitorii tipici sunt boemi, cum eu n-am fost niciodată. Sunt plini de strălucire, pe când eu am fost mereu timid și retras. Am trăit liniștit, am încercat să fac, responsabil, tot ce trebuie să facă un om adevărat.
Viața mea de artist e-n interior și n-o las să străbată decât în scrisul meu. Singurătatea mea, aceeași dintotdeauna, e interioară, acolo unde sunt doar eu cu mine, și uneori nici măcar cu mine. Am avut întotdeauna familie, copii, prieteni literari. Dar, cum scriam undeva, „mă simt singur cu tot cu ei“, ca și când aș aluneca pe-o banchiză de gheață, cu tot cu ei, în noaptea fără sfârșit.
Azi îmi dau din ce în ce mai mult seama că singurătatea a fost sentimentul central al vieții și-al scrisului meu, că ea e de fapt mesajul meu, pe care scrisul meu îl transmite. Poate că acele pagini cu un singur cuvânt, „Ajutor!“, repetat de sute de ori, din „Solenoid“ sunt miezul de frig și singurătate a tot ce-am scris vreodată. Altfel, le sunt infinit recunoscător celor ce mă iubesc și pe care-i iubesc, fiindcă mă îndepărtează din când în când de acel miez teribil.
În acea singurătate din copilărie, din adolescență, în care v-ați îndrăgostit de literatură, ați găsit sprijinul părinților dvs. pentru a merge pe calea aceasta? Cum era relația pe care o aveați cu părinții dvs. și ce reprezenta, pentru ei, cultura, în general?
E o întrebare tristă pentru mine. Părinții mei, oameni cinstiți și fără-ndoială iubitori, nu mi-au citit niciodată cărțile. Amândoi citeau cărți, destul de mult chiar, mama ne citea și nouă, copiilor, în pat, când eram mici, dar bietele mele versuri de la-nceput li s-au părut o pălăvrăgeală bizară și de neînțeles.
Primele mele scrieri în proză, în care apăreau ei înșiși în ipostaze care nu le-au plăcut, i-au îngrozit atât de tare, că într-o zi mama a venit la mine și mi-a spus: „Uite, Mircea, nu te supăra pe mine, dar eu n-am să mai citesc ce scrii tu. Nu înțeleg, mamă. Eu n-am putut să merg la școală, erau alte vremuri pe-atunci. Tu scrie mai departe, ca să ajungi un om important. Dar eu nu pot să citesc ce scrii tu…“ I-am răspuns atunci că nu-i nimic, că e bine așa, dar cu o strângere de inimă pe care-o mai am și azi.
"După cărți mari ca „Orbitor“ sau „Solenoid“
mi-au trebuit ani să-mi revin"
Mama are acum aproape 90 de ani, și m-am gândit de multe ori să scriu ceva care să-i placă, doar pentru ea, dar nu m-am priceput s-o fac. Nici s-o duc, măcar până la Cluj, cu avionul (visul ei dintotdeauna a fost să zboare cu avionul măcar o dată în viață) nu m-am învrednicit până azi, dar poate-o voi face anul acesta. Nu vreau să spun aici mai mult despre asta. Părinții mei m-au învățat să fiu om întreg, ceea ce-i de mii de ori mai important decât să-mi citească mie mâzgălelile…
Scrieți de mână, cu pixul, cărți întregi. „Levantul“, „Orbitor“ au fost scrise în acest fel, fără editare. De ce păstrați acest obicei, al scrisului de mână?
Nu scriu întotdeauna de mână, cartea la care scriu acum, de exemplu, e scrisă pe computer, dar e adevărat că am obișnuința acestui fel de a scrie, pe care cei mai mulți au pierdut-o. Jurnalul, firește, îl scriu de mână, în caiete (de multe ori ridicole, cu pitici sau cu tabla-nmulțirii pe copertă).
Îmi plac lucrurile artizanale, mă distrează să lucrez cu iglița, asta mă dispune la visătorie, face ca tot ce scriu să fie ca un dicteu automat, cum scriu dactilografele după dictare, gândindu-se la ale lor...
Mă ajută să gândesc bine, de la-nceput, frazele, pentru că urăsc să șterg cuvinte sau pasaje. Poate de-asta caietele mele sunt atât de curate. Oricum, n-am rupt niciodată o pagină din caietele astea, nici din cele cu cărți, nici din cele cu jurnal, și-am făcut rarisime modificări. Scrisul meu fără editare îl datorez, poate, acestei obișnuințe de-a scrie de mână.
„Cenaclul de luni“ a fost, poate, una dintre primele cuceriri, ca scriitor, primind, în timp, recunoașterea acelui cerc din care făceau parte nume importante ale literaturii române. Povestiți-ne un moment de atunci, care v-a marcat definitiv.
Pe-atunci nu erau nume importante. Eram niște puști, cred că destul de simpatici, cei mai mulți studenți la Litere sau proaspăt absolvenți. Dar aveți dreptate că mi-am căpătat un loc în grupul optzecist cu mult mai greu decât mi-e să obțin azi „recunoașterea internațională“. În cenaclul „Junimea“ sau „Cenaclul de luni“ nu intra oricine. La primele lecturi erai făcut praf fără milă de câțiva dintre cei mai feroce (și mai inteligenți) critici pe care-i cunosc până azi: colegii mei de atunci.
Până am fost acceptat între ei a trecut mai bine de un an, până când s-au convins cu adevărat de talentul meu. Nici Iaru, nici Coșovei, care mi-au devenit prieteni mai târziu, nu m-au primit lângă ei pentru ochii mei frumoși, ci abia când am scris ceva care le-a plăcut. Stratan sau Mușina nu m-au acceptat niciodată cu adevărat, au ales să-mi fie adversari până la capăt (dar eu am scris mereu despre ei cu admirație, pentru că i-am iubit cu adevărat).
Cu Mariana Marin am fost cel mai bun prieten, după care ne-am îndepărtat câțiva ani, apoi ne-am împrietenit din nou. Cu Magda Cârneci și Matei Vișniec am o prietenie fără pată care durează deja de aproape patru decenii. L-am admirat mult pe Mircea Nedelciu, adevăratul lider al optzeciștilor, care mă privea cu multă bunăvoință.
De la „Junimea“ am rămas prieten până azi cu Ioana Pârvulescu. În ecuație erau, firește, și Nicolae Manolescu și Ovid Crohmălniceanu, mentorii cenaclurilor. Le datorez enorm fiecăruia. Alături de Ion Pop, cei doi au fost susținătorii mei cei mai fideli de-a lungul timpului. Perioada mea optzecistă, acum adânc scufundată în timp (și parcă în altă viață), a fost una dintre cele mai frumoase și mai libere epoci din viața mea, în ciuda dictaturii sinistre în care eram siliți să respirăm. Datorită colegilor mei mi-am putut păstra în acele vremuri libertatea interioară.
Ați ținut, la rândul dvs., un cenaclu, iar cei lângă care ați lucrat, pe care i-ați ajutat, au devenit, la rândul lor, scriitori apreciați. Ați mai ține acum un astfel de cenaclu?
Nu cred că mai e vremea cenaclurilor. Habar n-am, de fapt, ce vreme mai e și asta. Vorba lui Lennon, „Nobody told me there’d be days like these“… Nici acum 20 de ani cenaclurile nu mai erau cu adevărat la modă. Ce-am făcut noi atunci la cenaclul „Litere“ a fost altceva. Am fost ca un grup de prieteni, ca o mică familie spirituală de oameni tineri (cu excepția mea, care trecusem de patruzeci de ani) în care mă simțeam în largul meu.
Am învățat mult unii de la alții în acei șapte ani. E pentru mine miraculos că i-am găsit: cincisprezece tineri plini de talent care, toți, au devenit scriitori, unii foarte buni. De obicei, în împrejurări ca acestea, doar unul din zece confirmă.
În cazul meu au publicat toți și au confirmat cei mai mulți. Ioana, soția mea, provine din acest grup, ca și prietenii pe care mi i-am păstrat până acum, Sorin Gherguț, Cezar Paul-Bădescu, T.O. Bobe, Svetlana Cârstean, Victor Nichifor, Ana Maria Sandu, Angelo Mitchievici, Doina Ioanid, Bogdan O. Popescu. Am încercat de-a lungul timpului să-i ajut cât am putut, și mai ales să rămânem în legătură ca vechi și buni prieteni. Regret că unii s-au îndepărtat de mine și de ceilalți, dar până la urmă, când e vorba deja de decenii, viața mai și desparte oamenii.
Amintirile legate de tatăl dvs., fost jurnalist, nu sunt cele mai plăcute pe care le aveți, din pricina faptului că meseria îl fura mult de acasă. Ani mai târziu, ați scris, inclusiv analize politice, în presa națională, deși ideea de a fi jurnalist nu vă încânta deloc. Cu ce ați rămas din această experiență?
Cum vă spuneam, eu nu sunt un om „de agora“. N-am vrut niciodată să fiu un lider, n-am avut nicio funcție, niciodată; sunt un biet artist care ar fi cel mai fericit să-și vadă de mâzgălelile lui, izolat, la masa de scris. Dacă am făcut și jurnalism etic, civic și câteodată direct politic pe lângă cel literar, a fost pentru că simțul meu de dreptate a fost adeseori lezat în anii de după 1989.
Atunci am crezut că lumea românească va deveni mai bună, mai aproape de idealul democratic și de justiție socială. Am vrut, cum se zice, „să pun umărul“, să ajut comunitatea românească, alături de mulți alți artiști și intelectuali care au făcut jurnalism angajat, în primul rând civic și apoi politic. În primii ani n-am știut cu ce oameni și cu ce ideologii ne înfruntam. Am crezut că sunt tot oameni ca noi, apărători ai unor principii, chiar dacă nu erau ale noastre.
Doar pe parcurs mi-am dat seama că politicienii și ajutoarele lor, cei care au ruinat de treizeci de ani România, sunt în realitate ființe lipsite de conștiință și de orice urmă de etică socială, asemenea stăpânilor din epocile străvechi, ființe care nu știu nimic în afară de limbajul puterii brute și-al unei viziuni brute despre viață. Ființe care calcă totul în picioare, care fură de la semenii lor în loc să ajute, care-i umilesc și le violentează simțul dreptății și-al adevărului.
Cu astfel de oameni s-au înfruntat, timp de decenii, autorul studiului filozofic „Încercare în politropia omului și a culturii“, autorul studiului imagologic „Despre îngeri“, cel al tratatului „Omul recent“, ca și mulți poeți, actori, regizori, muzicieni. Pe de-o parte crocodili, pe cealaltă elfi ai lumii noastre efemere. Așa a arătat lupta jurnalistică din anii ’90 și 2000, așa arată până azi.
Pe de-o parte oameni care au intrat în luptă fără platoșă și practic fără arme, pentru că le-a păsat de comunitatea românească, pe de alta cei care-și apără puterea și averile, fiind în stare pentru asta de absolut orice. Nu e de mirare că firavii intelectuali au fost terfeliți în noroi pe toate câmpurile de luptă, de multe ori spre distracția tocmai a celor pentru care luptau.
Fiindcă, se știe, „dreptul umblă întotdeauna cu capul spart“. Jurnalismul civic și politic mi-a adus numai înfrângeri și amărăciune. Aș fi suportat ușor magma continuă de calomnii, mizeriile debitate de televiziuni și ziare despre mine (în definitiv, am fost tratat ca adversar politic, la ce să mă aștept?), dar atitudinea mea jurnalistică din acei ani m-a despărțit și de mulți prieteni, unii apropiați, iar acest fapt îl regret.
Ce nu regret e că, făcând jurnalism, am înțeles ce-i cu România, ce-i cu noi, în ce lume trăim cu adevărat. Nu-mi mai pot face acum iluzii. Cred acum că ni s-a făcut în acești ani un rău ireparabil, comparabil cu cel al epocii comuniste, și că va fi incredibil de greu să ieșim din fundătura de azi.
Alături de Andrei Pleșu, de Mircea Mihăieș, de Horia-Roman Patapievici, ați fost inclus în cercul „intelectualilor lui Băsescu“. În 2012, intelectualii au fost „bătuți cu pietre“ și alungați de pe scena publică de o clasă politică ticăloasă, pe care o vedem acum în toată „splendoarea“ ei. Ce v-a determinat să reveniți în acest spațiu public, în care vă expuneți poate unor atacuri și mai murdare decât erau atunci?
Nu l-am susținut, nici Gabriel Liiceanu, nici Andrei Pleșu, nici Tismăneanu, nici eu și nici ceilalți pe Traian Băsescu, am susținut niște principii pe care el le întruchipa în acel moment: orientarea euro-atlantică, lupta împotriva corupției, justiția liberă și oprirea (temporară, cum s-a dovedit) a acaparării României de către partidul-stat PSD. Din păcate, la propaganda anti-Băsescu a PSD și a Antenelor s-au alăturat și mulți intelectuali.
Sciziunea intelectualității românești în acel moment a fost una tragică și are urmări până azi. Faptul că PSD și aliații lor au lovit în noi, și nu în ceilalți, faptul că azi unii dintre anti-băsescieni se dovedesc a fi fost cripto-pesediști, cred că spune multe.
În privința mea, personal, sigur că au încercat să mă discrediteze și în țară, și în afară, dar boii de la bicicletă nu mi i-au putut lua, oricum. Pentru că eu nu vreau nimic din ceea ce știu ei că vor oamenii, nu am ambiții pe care ei mi le-ar putea împlini și nu pot fi cumpărat. Ei nu-mi pot oferi nimic și nu mă pot prejudicia cu nimic. Nu au putere asupra mea
Au fost ani în care spuneați că vă gândiți să plecați din țară, din cauza felului în care arată societatea românească. Mai aveți astfel de gânduri?
Bineînțeles, cine nu le are? România e, it goes without saying, țara din care trebuie să pleci. Cei mai înțelepți români au făcut-o de mult, ceilalți stăm aici și suferim, încălecați de ticăloși. Anii din urmă au arătat că o clică de proști, analfabeți, incompetenți a putut lua puterea prin metode mafiote: agresivitate fără limite și intimidare.
"Am simțit damful gazelor lacrimogene și acum
aproape treizeci de ani, la mineriade,
și anul trecut, pe 10 august. Duhoarea a fost aceeași"
Și atunci cum să nu te gândești: ce fac eu, până la urmă? Mor cu ei de gât sau îmi trăiesc în liniște și creativitate, într-o lume civilizată, ultimele decenii din unica mea viață? Decisiv în privința asta e un singur lucru: mai am speranță sau nu mai am? Mai cred sau nu mai cred în compatrioții mei și-n puterea lor de a se reinventa ca o națiune normală, civilizată?
Răspunsul meu acum e: nu știu. Nu mai știu ce să cred. Văd doar cum subțirele nostru strat de oameni civilizați și educați suferă teribil din cauza celorlalți (care suferă și ei, dar îi votează la nesfârșit pe cei care-i disprețuiesc și-i sărăcesc, ca un exemplu perfect de sindrom Stockholm). Văd în România atâta suferință și confuzie, că-mi vine uneori să-mi iau câmpii.
În ce relații sunteți acum cu ICR? În 2012, acestea se degradaseră foarte mult. Aveți, ca scriitor, vreun sprijin din partea statului?
Eu nu sunt în niciun fel de relații cu instituțiile culturale de la noi. Nu am nicio nevoie de ele, sper că nici ele de mine. Nici ICR-ul lui Patapievici nu m-a favorizat, cum s-a scris în necunoștință de cauză, nici pe mine, nici pe alții. Și-a făcut pur și simplu, cu profesionalism și inteligență, datoria pentru care exista. În acest moment, ICR nu mai are nici competența, nici finanțarea din acele vremuri, și în plus, ca toată fibra încă vie a acestei țări, e infestat de pesediști.
Acum prefer să nu merg cu ICR în lume, pentru că am impresia că astfel îi legitimez, iar asta mi-e foarte neplăcut. Și oricum, în ultimii ani am atâtea invitații în străinătate fără vreo legătură cu instituțiile românești, încât sunt silit să refuz jumătate din ele. Cred că nu exagerez dacă spun că artiștii români (incluzând aici și scriitorii) sunt astăzi abandonați de stat, în afara celor care sunt compromiși de stat. Iar între abandonare și compromis eu am ales de mult.
Dacă ne gândim la vânzările cărților dvs., sunteți un scriitor iubit. Care este prețul pe care îl plătiți pentru această dragoste pe care v-o arată publicul? Cum se împacă singurătatea dvs. cu necesitatea de a fi alături de cărțile dvs. și de cititori?
Nu vânzările arată cât ești de iubit, și în general nu există aparat de măsură pentru iubire. Spre deosebire de un actor, care primește aplauze la fiecare spectacol, scriitorul e obișnuit cu singurătatea. El nu știe niciodată ce a schimbat în cititorii lui și nu poate verifica dacă e iubit sau nu.
Dacă vânzările ar fi criteriul, scriitorii comerciali s-ar dovedi mai iubiți decât cei adevărați, lucru complet neadevărat. Sunt convins că pe Dan Brown nu-l iubește nimeni. Eu sunt genul de autor care scrie mai ales pentru el însuși, „ca să-și înțeleagă situația“, cum spunea Kafka.
Nu mă joc cu arta mea, o iau în serios cum puțini au mai luat-o vreodată. Știu mai bine decât oricine, fiindcă o știu pe propria piele, care-mi sunt puterile și slăbiciunile. Am trăit pentru literatură și voi muri în literatură. Nu în jocuri culturale cu mărgele de sticlă, nu în remestecări la nesfârșit ale unor poncife literare, ci în literatura care e coloana vertebrală a vieții unui scriitor, fără care el e doar o moluscă. Da, îmi lansez cărțile, merg în turnee și la festivaluri.
Dar, într-un fel, sunt acolo ca una dintre acele siluete de carton în mărime naturală cu chipul scriitorilor cunoscuți: nu sunt prezent ca autorul însuși, ci ca efigia lui. Autorul cărților nu e acolo, ca în basmele în care inima zmeului e ascunsă departe, într-o peșteră subterană.
De ce îi este teamă lui Mircea Cărtărescu?
Pentru că sunt timid de când mă știu, mi-e teamă de oameni, mai ales de necunoscuți. De funcționarii de la ghișee, de polițiști, de vânzători. Soția mea știe asta și, de câte ori e posibil, mă ferește de contactele de acest fel. Și în lumea literară e la fel.
Mulți colegi ai mei interpretează rezerva mea când ne vedem ca infatuare sau desconsiderare. De fapt, e tocmai invers. Mereu mă simt în lume ca un adolescent, toți ceilalți mi se par niște adulți pentru care simt nevoia să am deferență și rezervă. Doar cu prietenii apropiați mă simt bine, și atunci pot să mă arăt așa cum sunt de fapt: firesc, dornic de prietenie, de distracție, de râs, de bere și de muzică bună… Doar că nu mai am prea mulți prieteni.
„Da, ne e teribil de frig, dar rezistăm, și de-acum rezistența, cea adevărată, cea morală, cea a valorilor și principiilor care ne fac ființe omenești, e coloana noastră vertebrală. Protestăm în primul rând ca să ne putem privi în ochi când ne uităm în oglindă.“ („Peisaj după isterie“) Cum ne ajută protestele? Este suficient doar să rezistăm acestor timpuri?
Protestele sunt oricum importante, deși e atât de umilitor să îngheți în fața unor ziduri oarbe și surde. Protestele ne fac vizibili, arată că nu așteptăm doar ca să se schimbe, din patru-n patru ani, Tanda cu Manda. Ele păstrează tensiunea musculară a unui corp social epuizat și letargic. Nu putem cere ajutor din partea nimănui dacă nu arătăm că nouă înșine ne pasă, că noi înșine facem tot ce se poate face.
E o porcărie să folosești jocul democratic pentru ca, odată luată puterea, să te comporți ca un vătaf, nu ca un slujitor al comunității. Asta au făcut pesediștii, asta se cere strigat întregii lumi, pentru asta e nevoie de proteste.
Dar e teribil de greu să vezi cât de puțin simț civic au oamenii la noi, cum n-au reacție în fața nedreptății, cum nu le pasă în ce fel de lume trăiesc, cum se ascund în spatele zidurilor propriei locuințe, ca și când ce-i afară n-ar fi treaba lor. De-asta mă întreb uneori, cu melancolie: are sens să lupți și să fii terfelit atât pentru niște inși care nu-și cunosc nici drepturile, nici interesele, și probabil nu și le vor cunoaște niciodată?
Sunteți printre intelectualii care participă la protestele din Piața Victoriei. În 10 august, ați fost gazat, alături de alți peste o sută de mii de români. Ce ați simțit atunci? V-ați imaginat vreodată că ne-am mai putea întoarce la violențe de o asemenea amploare, la aproape trei decenii după mineriada din iunie 1990?
Am simțit damful gazelor lacrimogene și acum aproape treizeci de ani, la mineriade, și anul trecut, pe 10 august. Duhoarea a fost aceeași, de parcă mi-ar fi rămas în nări timp de treizeci de ani. E un fel de metaforă pentru continuitatea puterii de-atunci cu cea de acum. Nu am ieșit din era Iliescu, aș spune că abia acum, cu guvernarea actuală, spiritul bătrânului comunist triumfă.
„Ce țară de rahat, o vacă în balconul patriei!“ scria Márquez în „Toamna patriarhului“ - fraza asta-mi sare-n minte, nu știu de ce, de câte ori deschid televizorul ca să văd știrile...
Ce credeți că s-a schimbat în societatea românească, în ultimii ani, odată cu protestele legate de Roșia Montană, Colectiv, Ordonanța 13 și toate manifestațiile pentru apărarea Justiției?
Nu s-a schimbat nimic. Nu e societatea românească cea care iese în stradă, ci mereu aceiași oameni, cei civilizați și educați, care-au ieșit întotdeauna. Conștiința civică s-a clarificat în mințile celor care deja o aveau, așa cum jurnaliștii și intelectualii i-au convins doar pe cei deja convinși.
Civismul e mai ales o chestiune de educație, el se învață cu greutate, nimeni nu e născut cu conștiința drepturilor și datoriilor sale în lume. Iar educația (și nu doar corupția) e marea problemă a României de azi. Cei mai educați români au emigrat, alături de cei mai harnici și mai curajoși. Ei sunt astăzi patru milioane, din care votează doar a douăzecea parte. Asta e marea noastră tragedie: emigrația nu are condiții să voteze.
"Un personaj de tip Pablo Escobar a câștigat
lupta dintre clanurile mafiote pesediste"
Jumătate din populația rămasă e analfabetă funcțional: e dificil pentru acești oameni (pentru care nu am dispreț, ci sinceră compasiune) să înțeleagă principii destul de abstracte ca democrația, libertățile civice, drepturile omului. Ei votează constant cu propriii lor opresori, după o mentalitate medievală: să votăm cu ăștia ca să nu vină alții mai răi, să ne ia și bruma pe care-o mai avem...
Cum putem scăpa de această structură politico-mafiotă numită PSD-ALDE? Mai putem scăpa, ținând cont de violența și de tupeul tot mai mari de care dau dovadă acești politicieni?
Sunt multe ticăloșii care îi favorizează pe termen scurt: justiția aproape total aservită, mediile aproape total aservite, lipsa lor totală de conștiință morală, lipsa totală de scrupule. Îi favorizează și asaltul, în toate zonele lumii, împotriva democrației și în favoarea unui populism reacționar.
Patru milioane de români, cei din diaspora, care nu i-ar vota niciodată, nu au posibilitatea, cum spuneam, să meargă la vot. Sunt motivele pentru care cred că va fi foarte greu să scăpăm de ei. „Vorba ceea“, spunea Creangă, „se ține ca râia de om“.
Totuși, am speranțe, pentru că evident oamenii lui Dragnea au depășit măsura, au sărit peste cal, iar cei care sar peste cal de obicei își rup gâtul în partea cealaltă. De fapt, ei sunt un grup de desperados, și se știe cum sfârșesc aceștia, măcar în filme... Eu sper că viața va bate filmul la următoarele noastre alegeri parlamentare.
Mai putem numi democrație ceea ce trăim acum în România? Instituțiile statului sunt capturate, una după alta, de clasa politică?
Cât vom rămâne în Uniunea Europeană, o reală tiranie nu va fi prea ușor de instalat la noi, deși exemplul lui Orban nu e departe. Dar dacă ieșim, devenind iarăși un satelit al Rusiei, asta ne așteaptă. Nu e deloc imposibil, cu oamenii care sunt acum la putere. Am mai trecut prin dictaturi în care coloana vertebrală a națiunii a fost frântă pentru decenii.
Pentru mine, să trec din nou prin asta e inimaginabil. Încă și acum pot spune că mi-am petrecut mai mult din viață într-o dictatură decât într-o democrație, și ea precară ca a noastră după 1989. Dacă nu voi mai fi lăsat să trăiesc și să scriu, am să mă gândesc serios la ce am de făcut. Numai să nu fie prea târziu.
De ce am ajuns aici, în punctul în care să ne conducă condamnați penal și personaje de rea-credință, pentru care până și limba română este străină?
Pentru că un personaj de tip Pablo Escobar a câștigat lupta dintre clanurile mafiote pesediste și, profitând de câștigarea alegerilor (prin masivul absenteism al oamenilor „de bine“), a folosit mecanismele democrației ca să pună capăt democrației.
Ca să nu aibă rivali în PSD, a ales ca demnitari numai oameni de paie, fără voință proprie, fără coloană vertebrală și fără inteligență, simple fantoșe mânuite de vătaful din umbră. El e la fel ca ei, cu excepția unei voințe îndârjite de tip paranoid, cum au avut-o marii scelerați ai istoriei. Noi nu am trecut niciodată prin așa ceva, ce vedem azi la București și la Bruxelles e un spectacol care-ar fi comic și grotesc precum o commedia dell’arte, dacă nu ar mânji imaginea României și a fiecăruia dintre noi.
Cine este Mircea Cărtărescu
Născut la 1 iunie 1956, Mircea Cărtărescu este poet, prozator, eseist, publicist, critic literar și prof. dr. în cadrul Facultății de Litere a Universității din București. Printre volumele sale se numără „Totul“, „Visul“,
„Levantul“, „Travesti“, trilogia „Orbitor“, „De ce iubim femeile“, „Baroane!“, „Solenoid“, „Peisaj după isterie“, „Un om care scrie“.
Cărțile lui Mircea Cărtărescu au fost traduse în zeci de limbi, primind premii nenumărate, ca cele din partea Academiei Române, a Uniunii Scriitorilor din România și din Republica Moldova, a Ministerului Culturii, a Asociației Scriitorilor din București și a Asociației Editorilor din România.
De asemenea, pe lângă Premiul Thomas Mann pentru Literatură și Premio Formentor de las Letras, primite anul trecut, Mircea Cărtărescu a mai primit, printre alte distincții, Premiul Internaţional pentru Literatură „Haus der Kulturen der Welt“, Berlin (2012), Marele Premiu al Festivalului Internaţional de Poezie de la Novi Sad (2013) și Premiul de Stat al Austriei pentru Literatură Europeană (2015).
