Când au apărut furculițele în Țările Române? Deși aceste ustensile ce ne ajută să mâncăm civilizat - conform normelor de acum - au o istorie foarte veche, ele au ajuns să fie acceptate destul de greu pe mesele europenilor, iar la noi au apărut cu o și mai mare întârziere față de vestul continentului.
Când au apărut furculițele în Țările Române? Ludovic al XIV-lea le credea „unelte ale diavolului”
Furculița face parte, de multă vreme din „peisajul” normal al unei bucătării și e folosită ori de câte ori mâncăm ceva ce impune folosirea acestei ustensile.
Numele ei derivă din latinescul, „furca”, iar aspectul ei a diferit de la epocă la epocă. Firește că înainte de apariția sa, oamenii își foloseau „furculițele naturale”, adică degetele, obicei care a dăinuit multă vreme chiar și după apariția furculișei.
Descoperirile arheologice au arătat că cei care au folosit pentru prima oară această ustensilă au fost chinezii, care o utilizau în mod curent, pentru a mânca, în urmă cu 2.000 de ani î.Hr.
Citește și: Când au apărut pufarinele, deliciul dulce al copiilor în comunism? Cât costa o pungă pe atunci?
Acest lucru rezultă în urma săpăturilor făcute în provincia Gansu, cât şi în alte părţi ale Chinei, unde au fost scoase la suprafaţă asemenea obiecte confecţionate din os, lemn sau metale.
În antichitatea greacă, furculiţa a apărut prin anii 900 î.Hr., dar nu era folosită în mod curent, nici chiar de către cei foarte avuţi.
Furculiţa din această perioadă avea doar doi dinţi foarte mari şi era folosită pentru fragmentarea fripturii, dinţii ei ajutând la desprinderea cărnii de pe o şi la felierea ei, mult mai uşor decât dacă ar fi fost tăiată cu cuţitul, potrivit historia.ro.
Primele furculițe aveau doar doi dinți lungi - Foto: historia.ro
Dar oamenii din acele vremuri se foloseau mai mult de degete pentru a introduce mâncarea în gură, furculiţa fiind întrebuinţată mai mult pentru a scoate din oală bucăţile mari de carne fiartă sau pentru frigerea cărnii pe jăratec.
De la greci, furculiţa a trecut la romani, deşi obiceiul acestora de a mânca alungiţi pe paturi, ducându-şi mâncarea la gură cu degetele, s-a prelungit până târziu, când Renaşterea s-a răspândit în Europa.
Însă, odată inventate, răspândireaa furculițelor ca instrument pentru a ajuta la mâncat, n-a mai putut fi stopată, chiar dacă acest lucru s-a petrecut de-a lungul multor secole.
Citește și: Când au apărut eugeniile, desertul preferat al românilor în comunism? Cât costă acum?
Astfel, începând cu secolul al VII-lea, la curţile regale din Orientul Mijlociu, furculiţa începe să fie folosită tot mai des la masă, pentru ca din secolul al X-lea, să devină nelipsită de la petrecerile oferite de nobilimea din Imperiul Bizantin.
Furculiţele au fost folosite cu adevărat, pentru prima oară, pe continentul nostru, pentru a mânca, în Veneţia, la sfârșitul secolului al X-lea și începutul secolului al XI-lea, după nunta principesei bizantine Teodorei Anna Dukaina din anul 995, cu un nobil italian, Domenico Selvo, moştenitorul dogelui Veneției, conform lizardiart.com.
Zestrea prințesei cuprindea, printre altele, şi o cutie plină cu furculiţe făcute din aur, iar faptul că ea a refuzat să mănânce cu mâna a ofensat Curtea veneţiană şi pe preoţii de atunci. Temători de Dumnezeu, aceștia au văzut în furculiţă un semn al diavolului
.Cei care denigrau furculiţa nu ştiau că folosirea ei fusese menţionată şi în Biblie, în Cartea I a lui Samuel. Acolo, stă scris că ajutoarele preoţilor se foloseau de tridente (furci cu trei dinţi) ca să apuce carnea oferită ca jertfă.
Asta nu i-a oprit însă pe reprezentanţii bisericii să demonizeze în continuare furculita. De altfel, demonizată a fost nu doar furculiţa, ci şi Teodora însăşi – care mai folosea şi şerveţele, pe deasupra.
Doi ani mai târziu, când principesa Teodora murea din cauza unei boli necunoscute, explicaţia pentru acest lucru a fost fără echivoc: pedeapsă divină.
Regele Ludovic al XIV-lea al Franței - Foto: arhiva
„În înţelepciunea Lui, Dumnezeu i-a dat omului furculiţe naturale – degetele. Prin urmare, este o insultă la adresa Lui să ne substituim degetele cu furculiţe atunci când mâncăm“, scria Pietro Damiani, cardinalul Veneţiei, la moartea prinţesei, provocată de o boală incurabilă, interpretată pe acea vreme ca semn de nesupunere în faţa lui Dumnezeu.
Astfel, vreme de secole, în lumea occidentală, furculiţa a fost multă vreme condamnată şi asociată cu decadenţa. Dar folosirea ei s-a generalizat în sec al XVI-lea, datorită Caterinei de Medici, care a trăit între 1519 - 1589.
Ea a fost cea care a popularizat furculiţa la mesele franţuzeşti, după căsătoria ei cu regele Henric al II-lea al Franţei, în 1533. Popularitatea ustensilei a crescut şi odată cu schimbarea criteriilor de igienă.
Citește și: Care este originea sarmalelor ? Cât sunt de românești? Ce țări își asumă inventarea lor?
Ajunse în Franța, furculițele n-au scăpat însă ușor de reputația de simboluri ale diavolului ori, pur și simplu considerau obiceiul de a mânca folosindu-te de ele unul de prost gust.
Către sfârşitul secolului al XVI-lea, în timpul regelui Henric al III-lea (1574-1589), furculiţa începe să aibă o mai mare răspândire şi să devină nelipsită de la mesele marilor nobili.
Mai mult, pentru că printre cei doi dinţi ai furculiţei mâncarea era scăpată ușor pe jos, în secolul al XVII-lea, tot în Franţa s-a confecţionat furculiţa cu patru dinţi curbaţi, asemănătoare cu cea din zilele noastre.
În schimb, o nouă răsturnare de situație are loc pe vremea „Regelui-Soare”, Ludovic al XIV-lea (1643-1715), care considera și el furculiţa o unealtă diavolească, folosindu-se la masă doar de o lingură, un cuţit şi... de mână, mai scrie sursa citată.
Cu toate acestea, se spune că nimeni nu mânca mai elegant decât el, şi nimeni nu a văzut vreodată pete de mâncare pe mânecile sale lungi şi dantelate.
Alexandru Vodă Ipsilanti, domnitor fanariot în ambele Țări Române, pe vremea căruia au fost introduse furculițele și la noi - Foto: arhiva
În mărețul Imperiu Britanic, Thomas Coryat, un călător englez în trecere prin Veneţia, este primul englez care a folosit furculiţa, În jurul anului 1610.
La început și englezii au ridiculizat furculiţa, considerând-o inutilă, şi spunând că „de ce ar avea omul nevoie de furculiţă din moment ce Dumnezeu l-a înzestrat cu mâini?”.
Cu toate acestea, un secol mai târziu, această practică avea să devină una „la modă”, tot mai mulţi englezi etalându-şi în faţa oaspeţilor furculiţele din aur sau argint, ce deveniseră un semn al bogăției și statutului social.
În ceea ce privește Țările Române, firește că aici furculițele au apărut cu întârziere față de vestul european.
Prima mențiune a folosirii lor datează abia din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, în timpul domnitorului fanariot Alexandru Voda Ipsilanti, conform destepti.ro.
El a domnit de două ori în Țara Românească: septembrie 1774 - februarie 1782 și august 1796 - decembrie 1797 și o dată în în Moldova, decembrie 1786 - aprilie 1788.
Acest Vodă Ipsilanti avea un bucătar francez, acela fiind, cel mai probabil, cel care a făcut cunoscut tacâmul și în această zonă a Europei.
La începutul secolului al XIX-lea, folosirea furculiţei avea să devină un obicei frecvent şi în America, unde era cunoscută sub denumirea de „lingură pentru despicat”.
În anii ’20 ai secolului trecut s-au realizat furculiţe de inox, un material mult mai ieftin decât argintul, uşor de întreţinut şi care nu interacţionează cu apa, adică nu rugineşte şi nu cocleşte.
Ulterior, furculițele au cunoscut o adevărată „explozie” pe tot mapamondul, obiceiul de a mânca cu mâna devenind unul total necivilizat, iar aceste ustensile au ajuns să fie produse în cele mai diferite forme, ajungându-se incusiv la cele din plastic, de unică folosință.
Astăzi, în afara unor momente speciale când preferăm să mâncăm cu mâna, în anumite condiții rustice ori anumite preparate, furculița face parte din dotarea firească a bucătăriilor, fiind nelipsite de la orice masă.
