Cărui domnitor i s-a spus „cel Mare”, în afară de Ștefan al Moldovei? A rămas în istorie drept singurul voievod căruia i s-a spus astfel, cu excepția ilustrului său contemporan, domn în celălalt principat românesc.
Dar faptele care au justificat acest supranume au fost mai degrabă în plan cultural și bisericesc, dar și al stabilității pe care a asigurat-o, aproape 13 ani, Țării Românești.
Cărui domnitor i s-a spus „cel Mare”, în afară de Ștefan al Moldovei? A ctitorit Mănăstirea Dealu
Radu al IV-lea, supranumit și „cel Mare”, s-a născut în 1467, în Transilvania și a fost domn al Țării Românești din septembrie 1495 până în aprilie 1508. Deci, aproape 13 ani, perioadă în care a asigurat țării un respiro de liniște, acalmie și chiar prosperitate.
Era fiul lui Vlad Călugarul, acesta fiind, la rândul său, unul dintre băieții lui Vlad Dracul - alături de Vlad Țepeș și Radu cel Frumos și nefericitul Mircea cel Tânăr. Prin urmare, acest Radu era și strănepotul direct al lui Mrcea cel Bătrân.
A fost asociat la domnie de tatăl său, în 1492, iar apoi l-a succedat pe tron, după 8 septembrie 1495, domnind singur până în 1508.
Citește și: Ce însemna „Io” din titulatura domnitorilor Țărilor Române? Care voievod a folosit-o primul?
Deși nu s-a remarcat prin cine tei ce fapte glorioase de arme, Radu cel Mare este singurul voievod care a fost supranumit astfel, în afară de mult mai vestitul domn al Moldovei, Ștefan cel Mare.
Sigur, nu punem la socoteală și botezarea lui Mircea cel Bătrân de către comuniști, de la un punct, drept „Mircea cel Mare”, transformare ce încerca să evite alăturarea bătrâneții de un voievod căruia Nicolae Ceaușescu i se alătura în „galeria de eroi ai neamului”.
Totuși, Radu n-a fost numit chiar degeaba astfel, el remarcându-se mai ales prin acțiunile în plan cultural și bisericesc.
De asemenea, a fot un iscusit diplomat, asigurând pacea și prosperitatea țării printr-o politică abilă pe care a dus-o față de puterile din jur, știind cum să „meargă pe sârmă” fără să cadă.
Radu cel Mare și soția sa, Doamna Cătălina din „Sărata” - Foto: Arhiva
În timpul său a crescut tributul plătit Porții Otomane, de la 8.000 la 12.000 de galbeni anual, bani pe care i-a achitat fără să crâcnească, livrându-i personal sultanului Baiazid al II-lea, între 1500 și 150, potrivit istorie-pe-scurt.ro.
S-a descurcat foarte bine și în relațiile cu Ungaria, dar și cu sașii transilvăneni, având relații bune și cu marele său contemporan din Moldova, Ștefan cel Mare.
De altfel, un mic contigent muntean trimis de Radu Vodă - numărând aparent câteva sute de oșteni - a luptat alături de oastea moldovenească a lui Ștefan cel Mare în înfruntarea victorioasă contra armatei regelui Poloniei, Ioan I Albert, din Codrii Cosminului, în octombrie 1497.
Mai mult, ca o dovadă a abilității sale de negociator, tot Radu a fost cel care a mediat pacea din 1503, de la Seghedin (Szeged), dintre Imperiul Otoman și Regatul Ungariei.
Citește și: Cine a fost primul domn al Moldovei numit de turci? Era nepotul lui Ștefan cel Mare. Ucis în somn
Și pe plan intern el a fost un conducător înțelept, reușind să controleze tendințele centrifuge ale marii boierimi, în special ale puternicului clan al Craioveștilor care domina viața politică în Oltenia.
Dar cum a ajuns Radu al IV-lea să fie supranumit „cel Mare” în posteritate? Ei bine, în primul rând, cronicarii nu l-au numit niciodată așa, în schimb l-au pomenit drept Radu Vodă sau Radu cel Bun.
Biserica Mănăstirii Dealu, ctitoria lui Radu cel Mare - Foto: Facebook/Manastirea Dealu
Cel care l-a botezat astfel a fost marele istoric, filolog, teolog și scriitor român, reprezentant de frunte al Școlii Ardelene, Gheorghe Șincai (1754 - 1816), în lucrarea sa, „Hronica românilor și a mai multor neamuri”.
La el întâlnim preluată ideea că Radu a „îndreptat lucrurile beserecesci în Valahia şi pentru aceea să numesce Radul cel Mare”, conform manastireadealu.ro.
El a fost cel care l-a adus în țară pe Nifon, fostul patriarh al Constantinopolului şi, cu ajutorul lui, a reorganizat biserica munteană.
Radu cel Mare a ctitorit apoi frumoasa Biserică a Mănăstirii Dealu și l-a chemat în principat pe călugărul Macarie, tipograful, care lucrase mai-nainte în Peninsula Balcanică, comandându-i cea dintâi carte tipărită la noi, un Liturghier care a apărut în 1508.
Ea a apărut în slavonă, limba cancelariei domnești şi a bisericii, în acea vreme, mai notează sursa citată, Radu cel Mare introducând, practic, tiparul în Țările Române.
Citește și: De ce sabia lui Ștefan cel Mare nu poate fi recuperată din Turcia? Schimbul propus de Ceaușescu
Dar el s-a mai remarcat - fără să vrea, de astă dată - printr-un lucru: toți cei cinci băieți ai săi au devenit, mai târziu, domnitori ai Țării Românești.
Nu toți fiii lui Radu au provenit din căsătoria sa cu Doamna Cătălina „din Sărata”. E drept, ei au avut cinci copii, dintre care trei băieți - Vlad Vintilă, Radu Paisie, Mircea Ciobanul - și două fete: Cârstina și Ana.
Încă doi fii au rezultat din legături din afara căsătoriei, dar și aceștia au ajuns, ulterior, pe tronul țării: Radu de la Afumați și Radu Bădica
Radu cel Mare a avut, însă, o fire bolnăvicioasă și a suferit de podagră - mai cunoscută ca gută, supranumită „boala regilor” și care afectează membrele inferioare din cauza excesului de consum de carne roșie - motiv pentru care, în ultima parte a vieții, nu putea circula decât în caleașcă, dar și de alte boli pentru tratarea cărora apelase la serviciile permanente ale unui medic străin.
În aceste condiții deși avea doar 41 de ani, Radu cel Mare a murit pe neașteptate, în aprilie 1508, înainte de a-și putea impune pe tron pe vreunul din fiii săi.
Și chiar dacă aceștia au ajuns cu toții, mai devreme sau mai târziu, pe tronul părintelui lor, dispariția lui Radu cel Mare a marcat intrarea într-o epocă de mare instabilitate - ca și după moartea lui Alexandru cel Bun, în Moldova, în 1532 - ceea ce a dus la lupte crâncene și vărsări de sânge chiar între copiii, nepoții și strănepoții domnitorului.
Acest lucru a creat oportunitatea pentru un amestec mult mai apăsat, mai brutal al marilor puteri vecine, Imperiul Otoman și Regatul Ungariei, în politica internă, amestec ce va fi contestat și pus „în paranteze”, măcar pentru câțiva ani, spre finalul secolului al XVI-lea, doar de epopeea eroică a lui Mihai Viteazul.