Ce însemnau funcțiile boierilor din Țările Române? Am întâlnit adesea, mai ales în filmele istorice, cuvinte precum logofăt, comis, sluger, postelnic și multe altele, care erau funcții ocupate de marii boieri din jurul domnitorilor din Evul Mediu. Dar ce desemnau, de fapt, aceste titulaturi și cu ce ocupa fiecare dintre cei care dețineau aceste dregătorii.
Ce însemnau funcțiile boierilor din Țările Române? Cu ce se ocupau clucerul sau stolnicul?
Ca peste tot în Europa, marii proprietari de pământuri din Țările Române au avut o situație privilegiată, formând ceea ce putem numi aristorația sau nobilimea. Unii dintre aceștia, famiile lor, stăpâneau zeci și sute de sate și de moșii.
Aceștia au fost marii boieri care, ințial, purtau titlul de „pan” sau „jupan”, folosit adesea de membrii familiei domnitoare.
Din secolul al XV-lea, termenul de boier a devenit cel mai frecvent. Cel cu avere mare era numit vel, din slavonul „veliki”, adică „mare”, aceștia fiind, prin urmare marii boieri.
Citește și: Ce înseamnă „boala lui Calache”, de fapt? Personajul era să devină domnitor al Țării Românești
Din rândul acestora erau numiți cei care ocupau dregătoriile (funcțiile) publice. Aceste funcții au venit în principal pe filieră bizantină și într-o mai mică măsură de la slavii sud-dunăreni.
Astfel, din același secol, Banul era, după domnul țării, cel mai important boier muntean și conducea Valahia Mică (Oltenia). El putea pronunța inclusiv pedepse capitale, însă numai în Oltenia.
Începutul acestei dregătorii îl găsim în vremea lui Mircea cel Bătrân când în Sfatul domnesc exista un ban de Severin. Sediul dregătoriei se mută apoi la Strehaia și ajunge, în cele din urmă la Craiova.
Banul de Craiova devine, pe vremea boierilor Craiovești, Mare Ban, având în subordine alți bani sau bănișori de pe teritoriul oltean. Originea dregătoriei se pare că este avară, fiind preluată de slavi, apoi de maghiari de unde au adoptat-o și românii, conform istorie-pe-scurt.ro.
Boieri munteni - Foto: arhiva
Logofătul, denumire provenită din cuvântul grecesc „logothetes”, conducea cancelaria domnească care redacta deciziile și poruncile domnești prin acte numite hrisoave, cuvânt tot de origine grecească. În Moldova îndeplinea și atribuții judecătorești și răspundea de hotărnicia moșiilor
Din veacul al XVI-lea vor fi menționați și logofeți de rangul doi și trei, cel din urmă aplicând sigiliul cel mic pe scrisorile particulare ale domnului.
În subordinea logofătului se afla și un corp de pisari, dieci, grămătici sau uricari în Moldova. Între ei erau cei care redactau actele în limbi străine, precum poloneză, latină, maghiară, turcă.
Vistierul stăpânea tezaurul domnesc și avea grijă de finanțele țării, ținând evidența veniturilor strânse din teritoriu, de la vămi, contabiliza cheltuielile, dar știa și lista contribuabililor și a celor scutiți de dări.
Spătarul era șeful călărimii, care la ceremonii purta sabia și buzduganul Domnului - însemnele puterii - și, uneori, conducea oștirea încredințată de voievod. În Moldova era numit hatman, din cuvântul german „hauptmann”, căpitan sau staroste.
Tot aici acest dregător capătă o importanță deosebită în timpul lui Ștefan cel Mare, mai ales în vremea luptelor cu turcii, ungurii sau polonezii.
Citește și: Cine a fost domnitorul român care și-a făcut calul boier? Se plimba cu o trăsură trasă de cerbi
Portarul se ocupa în Țara Românească de hotărnicii - adică, de limitele roprietăților - dar și primirea solilor străini, funcție deținută în Moldova de ușar. Acest tip de dregătorie a apărut mai întâi în Moldova. La 1479 avem atestat un Mare Portar de Suceava, în persoana lui Șendrea, cumnatul lui Ștefan cel Mare
Pârcălabul avea în numele domnului anumite puteri administrative și judecătorești pe raza unui teritoriu. Ei aveau un rol mai important în Moldova dat fiind și numărul mai mare de cetăți.
Pe vremea lui Ștefan cel Mare erau numiți chiar doi părcălabi pe o singură cetate, totul pentru a crește capacitatea militară a punctelor fortificate (Hotin, Suceava, Neamț etc.).
Boier român, în secolul al XVIII-lea - Foto: arhiva
Armașul era un dregător care apare în timpul lui Vlad Țepeș și Ștefan cel Mare, el ducând la îndeplinire pedepsele (chiar capitale) date de voievod.
Alți demnitari erau dregătorii Curții Domnești, cei care slujeau pe Domn și curtea sa.
Postelnicul era cel mai important, fiind cel mai apropiat de persoana voievodului. Avea grijă de camera domnitorului, putea intra nechemat, chiar dacă acesta era neîmbrăcat. Cronicarul Macarie îl numește „paznicul iatacului domnesc”.
Cu vremea a primit și sarcina de a-i introduce la domn pe cei veniți în audiență, mai ales pe solii statelor străine, fiind asimilat unui ministru de externe.
Paharnicul administra pivnițele de băuturi ale suveranului și avea, totodată, riscanta sarcină de a gusta din pocalul domnesc spre a dovedi că nu este otrăvită licoarea. În Moldova se numea ceașnic.
Stolnicul se ocupa de masa voievodului și de servirea acesteia la ospețele domnești, de aprovizionarea cu alimente, inclusiv pește. Subalternii marelui stolnic erau solnicii sau stolniceii, care strângeau dijma din pește de la bălțile Dunării.
Medelnicerul avea în grijă igiena Domnului. El turna apă domnului pentru a-și spăla mâinile la masă, punea sarea în mâncare.
Marele medelnicer era ajutat și de medelniceri de rangul doi și trei care păstrau vesela, puneau masa sau desfășurau alte activități legate de cina domnului. Originea cuvântului provine de la medelniță - un lighean de apă în care se spălau mâinile.
Citește și: Cine a fost singurul domnitor român care s-a înecat cu tot cu calul? Avea doar 24 de ani
Clucerul era deținătorul cheilor curții (camere, depozite, hambare, magazii) și avea grijă de toate cele necesare Curții. Subordonatul clucerului era clucerul al doilea. În Moldova echivalentul clucerului era jitnicerul.
Slugerul aproviziona cu carne Curtea și oastea. Cel mai cunoscut clucer din istoria noastră este Tudor Vladimirescu, liderul revoluției de la 1821, care a avut și această funcție.
La rândul său, Pitarul pregătea pâinea Domnului și a Curții precum și a oștii în campanie.
Comisul îngrijea grajdurile domnești și caii voievodului. Cu timpul, Marele comis a fost dublat de un comis al doilea și apoi de un comis al treilea.
Sfatul domnesc era format din marii boieri, cărora li se alăturau, uneori, mitropolitul și episcopii țării, care avea atribuția de a acorda domnului „consilium et auxilium”, adică, tradus din latină, „sfat și ajutor”.
Tudor Vladimirescu, cel mai cunoscut deținător al funcției de sluger din istoria noastră - Foto: arhiva
În Valahia sfatul avea 10-15 membri, iar în Moldova 20-30. Spre sfârșitul sec. XVI, sub influența otomană, Sfatul domnesc a fost botezat Divan, conform independentaromana.ro. Tot atunci au apărut și dregătorii noi.
Șetrarul avea în grijă corturile armatei în timpul campaniilor militare, în timp ce Aga (termen otoman) era comandantul armatei pedestre - în timp ce al călărașilor era spătarul - aga fiind subordonatul spătarului în Valahia și al hatmanului în Moldova, conform
Aristocrația țării, bazată pe proprietatea asupra pământurilor, era compusă din boieri mari, boieri mici și boiernași.
Pe lângă boierii cu dregătorii publice și cei cu dregătorii de curte, marea mulțime a boiernașilor din țară încerca, prin acaparea, adesea cu forța, a pământului obștilor sătești sau al moșnenilor (țărani liberi) să se ridice la nivelul veliților, adică al marilor boieri.
Ierarhia boierească a stabilit protipendada și dodecada, adică primii cinci, respectiv primii doisprezece boieri în ordinea importanței.
Citește și: Cine a fost domnitorul care a fugit cu toată vistieria țării? A murit la 90 de ani
Astfel, protipendada era compusă din ban, vornic, logofăt, spătar și vistier, iar dodecada din boieri, toți „vel”: dvornic, vistier, clucer, căminar, paharnic, stolnic, serdar, medelnicer, sluger, pitar, șetrar, clucer za arie.
După cum se observă, au apărut demnități noi, precum cea de căminar, acesta fiind cel care avea în grijă strângerea dării pentru băuturile spirtoase, iar alte dregătorii vechi au primit nume ușor schimbate.
La rândul său, serdarul primește comanda ostei domnești, mai ales a călărimii, în timp ce funcția de spătar dispare după secolul al XVIII-lea.
