Cetatea București, întemeiată de un buzoian? Pe 20 septembrie 1459, acum 565 de ani, Vlad Ţepeş, domnitorul Ţării Româneşti, menţiona pentru prima oară numele de Bucureşti într-un act prin care întărea proprietatea unor boieri.
Dar originea târgului ridicat pe malurile râului Dâmbovița se pierde în negura timpului și a legendelor ce-l au drept erou pe ciobanul Bucur, scoborât în zonă, cu turmele sale, tocmai de la întretăierea Munților Buzăului cu cei ai Vrancei.
Cetatea București, întemeiată de un buzoian? 565 de ani de la prima sa atestare documentară
Se pare că Mircea cel Bătrân a ridicat, totuși, o mică cetățuie, pe la 1416 - un turn de pază, mai degrabă - chiar pe locul în care, aproape o jumătate de secol mai târziu, Vlad Țepeș avea să emită actul de care pomeneam.
„Castelul", cum i se spunea cetățuii, a fost reconstruit și lărgit de către Țepeș ca o curte domnească cu o suprafață de aproximativ 900 metri pătrați, protejată de ziduri construite din piatră de râu și bolovani prinși în mortar.
De altfel, Țepeș și-a petrecut patru din cei șase ani ai celei mai importante domnii, 1456-1462, „în cetatea București”, preferându-l reședinței obișnuite, Târgoviște
În octombrie 1465, Radu cel Frumos, fratele, dar și rivalul lui Țepeș, decide ca Bucureştiul să fie una din reşedinţele domneşti ale Ţării Româneşti, alături de Târgovişte, conform icr.ro, pentru a fi mai aproape de protectorii săi otomani.
Astfel, mica așezare începe să devină un centru economic tot mai important important unde se strâng negustori și meșteșugari.
În timpul domniei lui Radu, 18 din cele 25 de documente care au înscris pe ele locul de unde au fost emise sunt din Cetatea de Scaun București.
La 1559, domnitorul Mircea Ciobanu ridică un palat domnesc numit mai târziu Curtea Veche. De asemenea, în curtea domnească el construiește o biserică - cel mai vechi lăcaș de cult păstrat până azi în forma sa originală - cunoscută și ca Biserica Sf. Anton, care poate fi admirată în vecinătatea ruinelor fostei reședințe domnești.
Un secol mai târziu, la 1659, în timpul domniei lui Gheorghe Ghica, la ordinul Înaltei Porți, Bucureşti devine singura capitală a Ţării Româneşti.
Ruinele fostei reședințe domnești Curtea Veche - Foto: muzeulbucurestiului.ro
În total, 33 de domnitori au făcut „naveta”, timp de două secole, între cele două cetăți domnești, București și Târgoviște, care au funcționat simultan drept capitale timp de aproape două secole.
Alte două secole mai târziu, după unirea Moldova şi a Ţării Românești, din ianuarie 1859, domnitorul Alexandru Ioan Cuza îşi face intrarea în Bucureşti, care, trei ani mai târziu, la 24 ianuarie 1862, devine capitala celor două Principate Unite, ulterior a României, Iașul pierzând privilegiul de capitală a Moldovei.
Dacă mergeți prin Bucureşti, veți găsi, pe strada Radu Vodă, la numărul 33, între Piaţa Unirii şi Pasajul Mărăşeşti, una dintre cele mai mici, dar și mai reprezentative lăcașuri de cult ale Capitalei, biserica „Bucur Ciobanul”.
Legenda spune că ar fi fost ridicată în lemn de ciobanul Bucur şi zidită din cărămidă în anul 1416 de Mircea cel Bătrân. Datarea ei este însă un subiect controversat, istoricii considerând că este cu 300 de ani mai nouă decât spune tradiţia.
Citește și: Care domnitor a mutat capitala Țării Românești în București? A murit în temniță, la Constantinopol
Pe de altă parte, Nicolae Iorga, scria că „dacă legenda îi aşază locuinţa pe dealul de la Radu Vodă, numind Biserica lui Bucur paraclisul de cimitir al călugărilor mănăstirii lui Alexandru Vodă Mircea şi a nepotului de fiu, Radu, aceasta înseamnă siguranţa populară, păstrată prin viu graiu de la o generaţie la alta, că acolo e leagănul cetăţii”.
Dar cine ar fi fost acest cioban Bucur, care ar fi întemeiat capitala de azi a României? În zona comunei Bisoca din județul Buzău, așezată la întretăierea Munților Buzăului cu cei ai Vrancei, localnicii sunt convinși, chiar și astăzi, că Bucur le-a fost trămoș.
El ar fi plecat de pe aceste plaiuri cu turmele sale de oi către Dunăre, oprindu-se în Vadul Dâmboviței, unde a găsit locuri bune pentru oierit.
Pe culmile din împrejurimile localității, în apropierea satului Pleși se află chiar și ceea ce sătenii numes de secole „Masa lui Bucur”. o stâncă de piatră imensă de sute de tone, așezată pe treo bolobani mai mici, asemenea unei mese,
Se zice că Bucur statea pe acest platou din vârful muntelui şi supraveghea pajiştile unde păşteau oile, potrivit adevarul.ro.
Biserica Bucur Ciobanul din București - Foto: Facebook/Biserica Bucur Ciobanul
Oameniii din Pleşi, cătunul cel mai apropiat de „Masa lui Bucur”, povestesc cum legendarul cioban, care avea multe oi şi mulţi oameni ce lucrau pentru el, a fost nevoit să plece după ce a intrat în conflict cu un mocan bogat, pe nume Giurgiu, care stăpânea munţii dinspre Vrancea.
La un moment dat, Bucur i-a furat fata lui Giurgiu, pe Muşa, în timp ce aceasta muncea în grădină şi împreună cu ea și cu turmele sale, a părăsit Valea Râmnicului ajungând pe Valea Dâmboviţei.
Una dintre legendele despre ciobanul Bucur a fost culeasă de către Dumitru Cristea, scriitor de pe Valea Slănicului, de la bătrânul Ion Ionescu, din Gura-Bădicului, comuna Mânzălești. A fost republicată de Cecilia Petrescu, custode la Muzeul „Timpul Omului” din Mânzălești.
Povestea vorbește mai întâi despre un baci care avea ca mânător la oile sale un tânăr pe nume Bucur. Era sluga tuturor ciobanilor din stână. Copil orfan, Bucur erau mereu bătut și înjurat. Singurul prieten îi era câinele Breazău care-l ajuta la strânsul oilor rătăcite.
Citește și: Când au apărut furculițele în Țările Române? Ludovic al XIV-lea le credea „unelte ale diavolului”
„Într-o seară, în timp ce poposea pe malul unui izvor și cânta din fluier o doină ciobănească, Bucur s-a trezit lângă el cu două zâne de o frumusețe nemaivăzută. I-au spus băiatului că îi îndeplinesc cea mai mare dorință, după care au dispărut ca aburii pământului.
Bucur căpătase brusc forță și putere, pe care le ceruse zânelor ca să nu mai fie batjocorit de colegii săi.
Când a sosit la stână, se înserase de-abinelea. Ciobanii îl așteptau cu bâtele pregătite și s-au repezit la el. Dar, minune! Bucur se apăra, dar și lovea cu dibăcie.
Bătuți bine, ciobanii au fost nevoiți să-i ceară iertare lui Bucur pentru toate necazurile și umilințele pe care i le pricinuiseră”, spune mitul lui Bucur din Mânzălești.
„Masa lui Bucur” din apropierea comunei Bisoca, județul Buzău - Foto: agrotara.ro
Bucur a devenit la rândul lui baci și i-a iertat pe ciobanii care se purtaseră rău cu el. Oile se înmulțiseră atât de mult, încât avea mereu conflicte cu ceilalți ciobani pe locurile de pășunat. Și-a luat turma, câinii și ciobanii și a pornit la vale, spre câmpie.
Trecu peste Valea Buzăului, apa Prahovei, a Ialomiței și a ajuns în Codrii Vlăsiei, bogat în umbră, iarbă și apă. A poposit aici un timp, dar înmulțindu-i-se mult turmele, îl făcu să caute un vad bun pentru vânzarea brânzei, lânii, pieilor, pastramei și a mieilor.
„La început, Bucur a hotărât să construiască pentru ai lui, dar și pentru familiile ciobanilor, colibe ,apoi case mari, întemeind o frumoasă localitate. Pentru că erau creștini, n-au pregetat să ridice chiar și o biserică numitî apoi „Biserica lui Bucur”.
Locul așezărilor lui s-a numit Bucuresti, iar izvorul său istoric se află aici, pe plaiurile comunei Mânzălești”, spune legenda republicată de Cecilia Petrescu.
O altă legendă, consemnată de Dumitru Almaş în „Povestiri istorice”, spune că Bucur ar fi avut mult de furcă mai ales cu tătarii care furau oi, berbeci şi măgari.
I-au omorât baciului chiar şi doi câini, dintre cei mai credincioşi, iar pe unul dintre ciobani care ajutau la turmă l-au luat rob şi l-au dus în ţara lor.
Povestea mai spune că tătarii au furat-o într-o zi chiar pe fata baciului buzoian, Anca, iar acesta, sfâșiat de durere, a pornit în căutarea ei, alături de doi tovarăși.
Bucureștiul la 1859, după Unirea Principatelor - Foto: tiparituriromanesti.wordpress.com
A reușit s-o recupereze și, întorși cu toții la stâna de pe malul Dâmboviței, au construit pe un dâmb o casă mare înconjurată de garduri înalte făcute din butuci groși de lemn, ca un adevărat zid de cetate.
„Apoi, când Anca s-a măritat şi a avut copii, deci familia baciului Bucur a sporit, au construit şi o bisericuţă, care se vede şi azi şi se cheamă chiar „Biserica lui Bucur”.
Cu anii, s-au adunat aici tot mai mulţi români. Iacă aşa, în jurul casei lui Bucur, după sute şi sute de ani, s-a format un oraş, căruia oamenii i-au zis Bucureşti, iar azi este frumoasa capitală a României”, consemnează respectiva legendă.
Sigur, sunt mulți care consideră aceste întâmplări doar mituri fantasmagorice, iar pe Bucur un personaj fictiv, având alte explicații pentru originea și numele Bucureștiului.
Una dintre acestea îi aparține lingvictului Dan Alexe, care respinge total legenda ciobanului întemeietor de oraș, susținând că numele de București înseamnă, pur și simplu, „Frumoasa”.
Citește și: Care este originea sarmalelor ? Cât sunt de românești? Ce țări își asumă inventarea lor?
„„Bukur” înseamnă, pur și simplu, frumos în limba albaneză, iar București – frumoasa, un nume banal de localitate”, afirmă Alexe, citat de b365.ro.
„Unui loc frumos îi spui „frumos”. Unui râu repede îi spui „repede” sau „Bistrița” pe limba slavă. Unui loc unde apa este tulbure îi spui apă neagră – Cerna Voda, apă neagră.
Nu a existat să denumești un loc după ideea că acolo a trăit nu știu ce cioban, acestea sunt fantezii romantice”, mai spune lingvistul.
Totuși, cum oamenii, neamurile, popoarele au nevoie și de mituri, pentru propria lor identificare - și cum știm că „fără fum nu iese foc” - poate că ceva din legenda ciobanului Bucur conține măcar în parte o doză de adevăr.
Unul care, ca atâtea fapte ale celor „o mie de ani de tăcere” ai istoriei noastre, n-au rămas consemnate în documente și înscrisuri, dar s-au transmis pe cale orală, din generație în generație, până în ziua de azi.
