Cine a fost domnitorul ce a înlocuit titulatura de „domn” cu „ighemon”? La naștere, se numea Franți, apoi a devenit Gioan Bei, după care a pretins că e fiul unui fost domn al Țării Românești și Moldovei. Cum-necum, a ajuns pe tronul Munteniei, unde a avut câteva inițiative aproape șocante pentru cei care-l știau dinainte.
Cine a fost domnitorul ce a înlocuit titulatura de „domn” cu „ighemon”? Numele lui real era Franți
Acest personaj controversat, care a ocupat scaunul domnesc al Țării Românești în perioada ianuarie 1658 - decembrie 1659, a fost un om mai schimbător în afirmații despre sine decât vremea pe munte, în funcție de cum îi cerea interesele imediate.
Era când grec, când turc, când român. Tatăl său era cămătarul Iane Surdul, iar progenitura sa primise numele de botez Franți, poreclit mai târziu Givan/ Gioan Bei.
El însuși se lăuda că a fost crescut în Serai, unde ajunsese favorit al sultanei mame (Valide Sultan) și al surorii sultanului. În realitate fusese oploșit la curtea lui Sinan Pașa, fostul stăpân al Dunării turcești, cel învins de Mihai Viteazul la Călugăreni.
Mai târziu când solicita domnia „Ak-Iflak-ului”, adică a Țării Românești), a afirmat subit și cu convingere că este fiul lui Radu Mihnea, fost domn al Țării Românești, de patru ori, între 1601-1623 şi al Moldovei, de două ori, între 1616-1626.
Dacă în privința originii își aroga apartenența la diverse etnii, nici în privința religiei nu era ferm. Ca să obțină scaunul Țării Românești, a promis sultanului și vizirului că, dacă va avea domnie lungă, va introduce religia islamică și-l va răspândi în trei ani în toată țara.
Cum-necum, otomanii au fost convinși de grecul cu aspirații mai mari decât orice și-ar fi imaginat cineva, pe atunci.
Prin ceremonia de învestitură din 29 ianuarie 1558, desfășurată la Constantinopol, în limba turcă - pe care Mihnea o cunoștea bine alături de greacă și persană - sultanul și marele vizir i-au înmânat însemnele demnității sale de„ bei al Țării Românești”, așa cum erau văzuți, în ochii Imperiului Otoman, conducătorii principatelor românești.
După ce a intrat în Târgoviște, la 5 martie 1658, însoțit de trupe turcești și tătărăști, și-a pregătit încoronarea cu lux și fast de care era mare iubitor. Ceremonia a avut loc de Rusalii (30 mai 1568) și proaspătul Domn a fost miruit și încoronat cu o tiară/ bonetă care era inspirată după pălăria imperială bizantină.
Principele Transilvaniei, Gheorghe Rákóczi al II-lea - Foto: arhiva
Slujba a fost oficiată de patriarhul Macarie al Antiohiei, unchiul lui Paul de Alep care a descris solemnitatea în amănunțime. Desigur ritualul a fost ortodox bizantin în limba greacă întrucât noul domn nu cunoștea limba țării, conform independentaromana.ro.
Ca să obțină ajutor de la suveranii din Apusul Europei, n-a avut nicio ezitare să le promită acestora că va sprijini convertirea la catolicism a locuitorilor din spațiul dintre Carpați și Dunăre la catolicism.
După încoronare, fostul Franți și-a adăugat și prenumele pretinsului tată, devenind subit „Io Mihnea Radu Voievod”.
Peste puțin timp și-a schimbat iar numele, luându-l pe cel al viteazului unificator al celor trei Țări Românești, pentru care românii aveau deja un cult, de aceea i-a nemulțumit pe mulți cu această îndrăzneală, mai ales venită din partea unui venetic.
Astfel, el s-a transformat în Mihail Radu Voievod, dar istoriografia românească l-a consemnat sec, sub forma Mihnea al III-lea.
Mai mult de atât, a renunțat la titlul de „domn”, originar din latinescul „dominus”, înlocuindu-l cu cel de „ighemon”, care însemna tot „domnitor”, „domn” „stăpân”, dar provenea - pe filieră slavă - din limba greacă, Mihnea al III-lea insinuând astfel presupuse legături și cu împărații Bizanțului.
Noua titulatură este prezentă în documentul din 13 iunie 1658 adresat Episcopiei Râmnicului în care-și spune „Io Mihail Radu ighemon, conducător şi arhiduce al părţilor transalpine”.
Tot prin titulatura sa, Mihnea va fi printre ultimii domni care va folosi termeni ce aminteau de tradiţia stăpânirilor munteneşti în Ardeal, din vremea lui Mircea cel Bătrân (Amlaşul şi Făgăraşul): „Io, Mihail Radu voievod şi ighemon ţării Româneşti, principe şi arhiduce al părţilor Valahiei Transalpine”, cum apare într-un alt document, emis la 5 iulie 1658.
În sistemul de relaţii ale lui Mihnea, ca şi în timpul înaintaşilor săi, alianţa cu Transilvania a constituit unul dintre pilonii de bază ai politicii sale externe. În mod paradoxal, dar nu nemaiîntâlnit în istoria noastră, deși datora tronul turcilor, domnul/ighemonul a ales caleade a elibera ţara de sub suzeranitatea otomană.
Pentru asta avea nevoie de aliați puternici, iar principele Transilvaniei, Gheorghe Rákóczi al II-lea, era cel în care vedea posibila forţă capabilă de a se opune Porţii Otomane.
De altfel, Rákóczi făcuse parte și din alianța antiotomană ce dusese, în cele din urmă, la mazilirea lui Constantin Șerban, predecesorul lui Mihnea și a lui Gheorghe Ștefan, domnul Moldovei.
Boierii însă nu au primit cu aceeaşi bunăvoinţă măsurile sale. Idealul lor era menţinerea păcii, care se putea realiza doar prin supunerea faţă de Poartă.
Când şi-au dat seama că, deşi venit la domnie ca om al turcilor, Mihnea nu le va asigura această pace, boierii au refuzat să accepte planul său de răscoală antiotomană, bazat doar pe sprijinul lui Gheorghe Rákóczi al II-lea.
La Teleajen, în drum spre Transilvania, marele vistier Pârvu Vlădescu şi alţi boieri l-au părăsit pe domn, atrăgând şi o parte a oastei. care i-a însoţit în tabăra turcească, unde au arătat planurile sale antiotomane, cerând domn pe Preda Brâncoveanu.
Voievodul Constantin Șerban - Foto: arhiva
Mihnea, cu un curaj nebun, de care nu ducea lipsă, s-a dus singur în cortul pașei și i-a acuzat pe boieri și pe comandanții oastei că l-au părăsit de frica războiului.
Ca să-l convingă pe pașă, i-a făgăduit 60 de pungi cu galbeni. Mihnea nu a mai fost nici mazilit, nici executat pentru trădare.
Reîntors în tabăra sa cu gardă otomană, Mihnea a poruncit executarea mai multor căpitani și boieri. A trimis ucigași inclusiv la Târgoviște care au ucis alți boieri printre care și fostul ban Preda Brâncoveanu, care fusese cerut de boieri ca domn, în locul lui Mihnea.
Bineînțeles toate averile celor uciși au revenit domnitorului, doar Preda Brâncoveanu fiind stăpân peste 200 de sate, peste 30.000 de oi, mii de vite etc. Mihnea a trimis sasini și după Cantacuzini, însă aceștia au aflat și au fugit.
În vara anului următor, 1659, după tratative cu Gheorghe Rákóczi al II-lea, Mihnea al III-lea a declanşat răscoala antiotomană.
Înainte, însă, a mai cerut părerea boierilor şi din nou confruntat cu opoziția acestora. acestora, așa că, pentru a preveni o nouă trădare, a luat o măsură demnă de Alexandru Lăpuşneanu.
În iulie 1659, cu prilejul unui ospăţ la curte, a ucis un număr mare de boieri, peste 30, în frunte cu spătarul Udrişte Năsturel, scrie istorie-pe-scurt.ro.
Astfel, acţiunea antiotomană a fost declanşată la 12 septembrie 1659, printr-o altă acțiune care semăna leit cu cea întreprinsă de Mihai Viteazul, uciderea gărzii turceşti de la curte, apoi a turcilor din Târgovişte, şi în cele din urmă din ţară.
Oamenii lui Mihnea n-au iertat pe nimeni, indiferent dacă era vorba de ostași ori civili turci, numărul celor uciși ridicându-se după unele surse, la aproape 17.000 de persoane.
În următoarele două săptămâni au fost atacate raialele Giurgiu, Brăila şi Turnu, iar dincolo de Dunăre, Rusciuk, Nicopole şi Măcin.
La 12 octombrie 1659 prin tratatul încheiat de principele Rákóczi la Bran, cu Constantin Şerban, fostul domn al Munteniei, acesta din urmă îi ceda lui Mihnea drepturile de stăpânire asupra Țării Româneşti, în schimbul unui ajutor pentru redobândirea scaunului Moldovei.
Cei trei și-au făcut, însă, un plan de atac ce s-a dovedit greșit, din punct de vedere strategic, pentru că și-au divizat forțele pe trei direcții diferite, în loc să acționeze unit, pe câte un front pe rând.
Așa se face că, până la urmă, răscoala antiotomană a fost reprimată de turci, cu ajutorul tătarilor.
După două victorii remarcabile, spre oastea lui Mihnea se îndreptau două mari armate. Una era cea a tătarilor, însoțiți de domnul Moldovei, bătrânul și fricosul Gheorghe Ghica, cu 50.000 de oșteni, care îl învinsese deja pe Constantin Șerban.
Alta era cea otomană, la fe de numeroasă, care îl aducea pe Ștefăniță, fiul lui Vasile Lupu viitorul domn al Moldovei, în timp ce Gheorghe Ghica avea să-l înlocuiască pe Mihnea.
În plus, și Rákóczi fusese învins de turci la Porțile de Fier și Grădiștea (fosta Sarmizegetusa dacică), el retrăgându-se la moșiile lui din nordul Transilvaniei.
În fața inevitabilului și după o încercare de rezistență în apropiere de Călugăreni, la începutul lui decembrie 1659, Mihnea n-a avut altă opțiune decât să trreacă și el în Transilvania, la aliatul său, ajungând tocmai la Satu-Mare.
Aici, la 5 aprilie 1660, a participat la un festin oferit de celălalt pribeag, fostul domn Constantin Șerban. A doua zi în zori, Mihnea al III-lea a fost găsit mort, fiind poate otrăvit chiar de Șerban sau doborât de vreun infarct.
În ciuda planurilor și chiar a acțiunilor sale antiotomane, domnia sa a rămas ca o pată neagră în istorie, Mihnea fiind considerat un străin de țară și un „sărăntoc lăudăros”, care a vărsat sângele boierilor, al românilor, în general, în numele pretinselor sale visuri de stăpân de popoare și pentru lăcomia sa de averi, care a lăsat în urma lui numai ruine, foamete și ciumă.
