Cine a fost haiducul care a ajuns general și ministru? Pașii ne poartă adesea pe unul dintre mairie bulevarde centrale ale Capitalei al cărui nume înl rostim mecanic, fără să ne mai gândim de unde îi vine numele. Același lucru se întâmplă, probabil. și în alte orașe din țară, unde mai sunt străzi botezate după personajul respectiv.

Cine a fost haiducul care a ajuns general și ministru? Un mare bulevard îi poartă numele

Bulevardul Magheru este binecunoscut bucureștenilor și nu numai. Împreună cu prelungirea sa, Bd. Bălcescu, unește Piața Universitășii de Piața Romană. 

Același nume îl poartă și străzi importante din alte orașe ale țării: Sibiu, Oradea, Arad, Timișoara si Slobozia. Dar cine a fost personajul al cărui nume a fost dat acestor artere?

Gheorghe Magheru s-a născut în 1804 și făcea partea dintr-o familie cu vechi origini transilvănene care se stabilise în județul Gorj, la Bârzeiu de Gilort. 

Citește și: Cine a fost haiducul Ioniță Tunsu? Cum l-a umilit pe generalul Kiseleff, guvernatorul Țărilor Române

Mai târziu, colegul său în lupta pentru emanciparea românilor, Nicolae Bălcescu, îl caracteriza drept „un om simplu, fără cultură, cu ținută impunătoare, se exprimă cu ușurință, cunoaște poporul care se mândrește cu dânsul și-l consideră erou“.

Gheorghe Magheru a devenit de foarte tânăr un personaj important al Revoluției de la 1821 din Țara Românească.

La 16 ani, el s-a alăturat lui Tudor Vladimirescu, care era vărul său, și grupului său de panduri, în încercarea de a pune capăt regimului fanariot. 

După moartea lui Tudor, Magheru a rămas să haiducească încă vreo câțiva ani, apoi este înrolat în armată, o îndeletnicire ce i se potrivea „mănușă”.

A împiedicat desființarea județului Gorj de către Kiseleff

Devine un apărător al zonei Gorjului, fiind însărcinat de autorități să lupte contra bandelor locale, dar și a celor turcești.

Se implică în războiul ruso-turc din 1828-1829 și participă la o celebră luptă, cel puțin pentru gorjeni.

Aceasta a avut loc la Băilești între armata turcă, cu 25.000 de oștanei și armata rusă, cu 28.000, alături de care luptă și 1.200 de panduri, conform adevarul.ro.

După ce turcii sunt alungați, Gheorghe Magheru primește rangul de căpitan de panduri pentru curajul și faptele de vitejie de care a dat dovadă în timpul înfruntărilor și este, de asemenea, decorat de țarul Rusiei.

Citește și: VIDEO Cine a fost haiducul Radu Ursan? Celebrul cântec popular „Radu mamii” îi este dedicat

Tot lui Gheorghe Magheru i se datorează păstrarea judeţului Gorj când, în 1833,  administraţia rusă condusă de generalul Pavel Kiseleff voia să îl desfiinţeze.

A fost nevoie de multă influenţă şi putere de convingere din partea lui Magheru, pentru ca Gorjul să nu fie şters de pe hartă., potrivit verticalonline.ro.

Gheorghe Magheru a fost supranumit „generalul Revoluției de la 1848” - Foto: adevarul.ro

Mai târziu, el urmează o carieră în justiție. Astfel, mai întâi intră în magistratură la Târgu-Jiu, apoi, din 1842, la Caracal, unde până în 1846 este chiar președinte de tribunal. 

Dar spiritul justițiar clocotea în sângele lui. Așa se face că, având relații bune cu Ion Câmpineau, Nicolae Bălcescu, Ion Ghica, Christian Tell, devine membru al societății secrete masone „Frăția”.

Aceasta își dorea alungarea domnitorului Gheorghe Bibescu, dar și eliberarea de sub suzeranitatea otomană.

Așa se face că Revoluția din 1848 din Țara Românească l-a avut pe Magheru printre fruntașii ei.

El a fost supranumit și „generalul Revoluției”, fiind conducătorul „milițiilor pământene”, altfel spus, al armatei naționale, după instalarea guvernului provizoriu aprobat odată cu citirea Proclamației de la Islaz, pe 9 iunie.

La 11 iunie, Bibescu Vodă, știind că a pierdut „partida” din cauză că armata nu-l mai sprijinea, a semnat Proclamația, care devine noua Constituție a țării.

Cinci zile mai târziu, guvernul provizoriu se instalează în București, înlocuindu-l pe Bibescu în fruntea țării. 

Citește și: Cine a fost haiducul Coroi, spaima nordului și maestrul deghizărilor? A ajuns general de securitate

Acesta era condus de mitropolitul Neofit și avea ca membri pe: Ion Heliade Rădulescu, Nicolae Golescu, Ștefan Golescu, Christian Tell,  C. A. Rosetti, Nicolae Bălcescu și Ion C. Brătianu.

„Haiducul” și generalul Gheorghe Magheru deținea funcția de ministru de finanțe. După înăbușirea revoluției de către armata otomană, el a fost departe de a renunța la luptă.

În 12 iulie 1848, Magheru părăsea Capitala, îndreptându-se spre Oltenia pentru a lua comanda trupelor neregulate de dorobanți și panduri și a organiza tabăra de la Râureni, ultimul sprijin armat al revoluției.

„Eu, fraților, sunt român și, ca român, mă simt ferice de a muri pentru țara mea”, le spunea el oștenilor, într-un discurs mobilizator.

Dar nu era atunci momentul eliberării neamului românesc. Astfel, Magheru se refugiază în Transilvania, apoi ajunge la Viena și, ulterior, la Paris, unde s-au adunat majoritatea fruntașilor pașoptiști exilați.

Nu știa că exilul va dura 9 ani, dar nici nu stă degeaba, militând alături de prietenii săi pentru cauza României.

În  2 decembrie 1849, s-a constituit, la Paris „Asociația română pentru conducerea emigrației“, care era condusă de un comitet format din Gheorghe Magheru, Nicolae Bălcescu, Ion Ghica, C.A. Rosetti și D. Brătianu.

Reușește să revină în Țara Românească în 1857 și este ales deputat de Gorj în cadrul Adunării ad-hoc de la București, fiind fondator al Partidei Naționale care va milita pentru Unirea Principatelor Române.

Are marea șansă de a-și vedea marile idealuri împlinite: atât Unirea Principatelor, care era „singurul mod de viață pentru noi“, cât și obținerea independenței.

Citește și: Cine a fost haiducul Baba Novac? Execuția căpitanului lui Mihai Viteazul a durat 90 de minute

„Era deputat, când la 9 mai 1877 a fost proclamată Independența de stat a României, asistând apoi, la Corabia, pe locurile unde cu cinci decenii în urmă luptase cu armiile otomane, la trecerea oștirilor românești la sud de Dunăre, pentru pecetluirea actului de la 9 mai 1877“, se menționează într-un articol din „România literară“, din 1980, la împlinirea unui veac de la moartea generalului.

În martie 1880, „sărac de avere, bogat în fapte, pandurul de la 1821 și 1828, generalul milițiilor și membrul guvernului provizoriu de la 1848“, Gheorghe Magheru, murea în București. 

În plan personal, a fost căsătorit cu Ancuța Pleșoianu, cu care a avut doi copii, o fată și un băiat, Alexandrina și Ghiță. După decesul prematur al acesteia, s-a mai recăsătorit mai mult împins de la spate de prieteni, după vârsta de 40 de ani, cu tânăra în vârstă de 26 de ani, Maria Caramalău. 

Dar căsnicia nu a rezistat prea mult, mai ales din cauza faptului că femeia nu-i împărtășea deloc vederile revoluționare, așa cum spera Magheru, având exemplul Anei Ipătescu., care a apărat guvernul provizoriu de la 1848 și Revoluția cu arma în mână.

Însă moștenirea lăsată de Gheorghe Magheru a fost suficientă pentru ca numele său să fie dat unui mare bulevard central din capitala țării, deși viața și personalitatea sa au însemnat mult mai mult de atât.