Cum arătau alegerile în România interbelică? Introducerea votului universal, după Primul Război Mondial și realizarea Marii Uniri, a schimbat radical fața Regatului, inclusiv în plan politic și al drepturilor cetățenilor.
Introducerea votului universal, în 1919, a fost una dintre aceste schimbări majore. Dar, timp de decenii, el a fost „universal” doar în parte, fiind rezervat numai bărbaților.
Cum arătau alegerile în România interbelică? Oamenii votau semne electorale, nu nume de partide
Deși mulți idealizează perioada interbelică din istoria României, privită de aproape, aceasta prezintă numeroase „pete în Soare”.
În privința exprimării votului în cadrul unor alegeri, după Primul Război Mondial și realizarea Marii Uniri, situația generală a țării s-a modificat radical.
România, condusă pe-atunci de regele Ferdinand și regina Maria, ajunsese la cel mai mare teritoriu din istorie.
De asemenea, populația a crescut de la aproximativ 7,2 milioane, conform recensământului din 1912, la peste 18 milioane, după cum arată datele recensământului din 1930.
Dar cea mai importantă schimbare a fost introducerea votului universal, până atunci, acesta fiind cenzitar, rezervat doar românilor care aveau o avere suficient de mare.
De fapt, calitatea de alegător se judeca în funcție de mărimea taxelor și impozitelor plătite de un cetățean către stat.
Citește și: Istoria alegerilor din România. Când au primit femeile drept de vot?
Așa cum promisese regele Ferdinand, încă din vara lui 1917, înainte de bătăliile decisive contra germanilor din Moldova, chiar înainte de Unirea Transilvaniei cu România, la 3/16 noiembrie 1918 a fost pus în aplicare, printr-un Decret-lege, principiul votului universal, egal, direct, secret, obligatoriu, stabilit de Parlament, în 1917, la Iaşi.
Pe baza noii legi au fost organizate primele alegeri din România Mare și primele ce se bazau pe acest vot universal. Totuși, termenul de „universal” era, de fapt, relativ, pentru că rămăsese parțial.
Afișe electorale în perioada interbelică - Foto: Arhiva
Astfel, „votul universal” era permis, de fapt, doar bărbaţilor, cetăţeni români, indiferent de studii sau avere, în vârstă de cel puțin 21 de ani.
Nu aveau drept de vot şi de a fi aleşi cei puşi sub interdicţie, cei condamnaţi pentru crime sau alte pedepse prevăzute de legea penală în vigoare, precum şi femeile, militarii si magistraţii.
Chiar și-așa, au căpătat drept de vot milioane de cetățeni. Dacă în 1912 în România existau circa 100.000 de alegători, în 1926 numărul lor a sporit la 3,4 milioane, ajungând în 1937 la 4,6 milioane, conform lucrării „Istoria României în anii 1918-1940. Evoluţia regimului politic de la democraţie la dictatură”, potrivit agerpres.ro.
Între anii 1919-1937 au fost organizate nu mai puţin de zece rânduri de alegeri: nov. 1919, martie 1920, martie 1922, mai 1926, iulie 1927, decembrie 1928, iunie 1931, iunie 1932, nov. 1933, decembrie 1937, conform romania-actualitati.ro.
Media de funcţionare a unui guvern, în aceasta perioadă a fost de doi ani, existând nu mai puțin de 33 de consilii de miniștri, cum li se spuneau atunci.
Citește și: Reformă fiscală după alegeri. Ce a cerut Comisia Europeană Guvernului
Și în perioada interbelică s-a păstrat obiceiul instituit de regele Carol I: suveranul numea liderul unui partid ca prim-ministru, prima sarcină fiind să organizeze alegerile. Prin urmare, partidul aflat deja la putere conducea toată mașinăria electorală și, cu foarte puține excepții, firește că reușea să câștige scrutinul.
O practică ce azi ni s-ar părea un fel de a pune „căruța înaintea boilor”, dar care, cel puțin pentru Carol I, a exprimat dorința aestuia de stabilitate a guvernărilor, mai ales după primii ani tumultuoși de domnie, când fusese la un pas să abdice, iar opinia publică, dar și mulți politicieni, îi erau ostili.
Caricatură din presa vremii ce-l reprezintă pe I.G. Duca, președintele PNL, având deasupra semnul electoral al partidului - Foto: dilemaveche.ro
În privința „universalității” votului, lucrurile vor trena mult în ceea ce le privește pe femei. Abia în 1929 li se permite să voteze, însă doar celor cu studii superioare și doar la alegerile locale.
O schimbare mai importantă o aduce Constituția din 1938 a regelui Carol al II-lea, prin care acesta își legiferează, practic, propria dictatură.
Dar noul act fundamental al țării prevedea și dreptul de vot pentru toate femeile care au împlinit vârsta de 30 de ani, indiferent de studii.
Abia odată cu Constituția comunistă din 1946, în mult-trâmbițata atmosferă de egalitate și de distrugere a fostei orânduiri „burghezo-moșierești”, se introduce dreptul de vot universal pentru toată populația majoră - peste 18 ani - indiferent de sex.
Un alt aspect interesant al periodei interbelice a fost și faptul că alegătorii votau, de fapt, doar niște semne electorale, pe buletinele de vot neapărând și numele partidelor.
Motivul acestei practici era relativ simplu: după 1919, majoritatea votanților provenea din mediul rural, fiind vorba de țărani fără carte, care nu știau să citească.
Citește și: ALEGERI 2024 915 secţii de votare la europarlamentare, pentru românii din diaspora
În schimb, firește, puteau asocia un simbol, un semn, cu partidul căruia îi corespundea acel semn electoral.
Astfel, la alegerile din 1919, 1920 și 1922, principalele partide existente în România aveau următoarele semne electorale:
- Partidul Naţional Liberal – crucea plină;
- Partidul Ţărănesc – secera;
- Partidul Poporului – steaua plină în 6 colţuri;
- Partidul Socialist Basarabean –„secera şi ciocanul”;
- Partidul Naţionalist Democrat, în 1922 – un drapel negru cu secera (la alegerile din 1919, au avut drept semn electoral două mâini strânse, iar în 1920, candidând alături de ţărănişti în cadrul Federaţiei Democraţiei Naţional Sociale – secera;
- Partidul Socialist în 1919 şi 1920, iar în 1922, sub forma Federaţiei Partidelor Socialiste din România – 2 ciocane încrucişate;
- Partidul Ţărănesc Basarabean (Pan Halippa) – „coasa şi grebla” încrucişate;
- Partidul Democrat (Take Ionescu) – 1920 – snopul de grâu;
- Partidul Conservator Progresist – cercul;
- Partidul Ţărănesc şi al Armoniei Sociale – „soarele”
În perioada de după 1926, PNL a adoptat ca semn electoral linia dreaptă verticală (sau stâlpul), ce reprezenta, în accepțiunea liberalilor, verticalitatea lor de idei de-a lungul timpului totdeauna.
„Mardeiașii” politici de profesie erau o prezență nelipsită din peisajul electoral interbelic - Foto: historia.ro
Ulterior, și acest semn a fost schimbat cu trei linii verticale ce reprezentau „treimea brătienistă”: Ion C. Brătianu, Ionel I. C. Brătianu şi Gheorghe I. C. Brătianu.
Erau prezente și sloganuri electorale, toate încercând să fie cât mai simple, mai pe înțelesul marii mase de votanți.
Printre exemple, se pot enumera următoarele: „Votaţi lista Socialistă cu semnul triunghiul“ (Partidul Socialist; 1926), „Cetăţeni, votaţi toţi roata norocului vostru cetăţenesc“ (PNŢ; 1928), „Votaţi cu toţii trei linii în picioare „III”, semnul Partidului Naţional-Liberal“ (1933) sau „Semnul electoral al Partidului Naţional-Creştin în alegerile generale este „–” drum drept“ (1937), „Ascultaţi-ne apelul şi votaţi cu toţi inelul“. semnul Partidului Naţional-Ţărănesc (1922) sau „Fiecare cerc pe vot/ E o palmă peste bot!“ spuneau tot ţărăniştii, scrie adevarul.ro.
Unele erau chiar personalizate cu numele candidatului: „Cine-a vota cu Ilie / va fi cald p-a lui vecie / şi-a scăpa de sărăcie”.
Cele mai multe dintre mesaje aveau ca ţintă ţăranii, deoarece ei reprezentau marea masă a alegătorilor, începând cu 1919.
O alta practică diferită față de alegerile contemporane a fost introducerea, prin legea electorală din 1926, a așa-numitei „prime electorale” sau „majoritare”.
Citește și: Alegeri europarlamentare și locale, 9 iunie. Prezidențiale, în septembrie. Parlamentare, decembrie
Astfel, partidul care obținea majoritatea în alegeri, dar nu mai puțin de 40%, primea și jumătate din restul mandatelor puse „în joc”, astfel că, teoretic, dar și practic, își asigura guvernarea fără probleme.
O altă realitate a alegerilor era violența. Fiecare partid - inclusiv ele importante - avea propriile echipe de „mardeiași” care se băteau cu cele ale rivalilor ori încercau să influențeze prin amenințări votul oamenilor.
Primele femei care au votat în România au fost cele cu studii superioare și doar la scrutinul local, în 1929 - Foto: historia.ro
Deși candidații condamnau și se distanțau de asemenea practici, ele au rezistat peste ani, făcând parte din „arsenalul” uzual de luptă în alegerile politice ale interbelicului românesc.
A devenit faimoasă în epoca figura unuia dintre bătăușii „electorali” de renume, Nae Cap de Fier, care era un adevărat mercenar, vânzându=și serviciile partidului care plătea mai mult.
Ziaristul Brunea Fox i-a dedicat un articol în care scria despre individul care schimbase „stăpânii” la fiecare rundă de alegeri: „Nae Cap de Fier e dezorientat. În mai puţin de doi ani a servit trei partide. E descumpănit: dacă şi ăştia se cară peste un an?", scria gazetarul citat de adevarul.ro.
Alegerile libere - chiar și așa imperfecte cum arătau ele în România interbelică - au fost scoase „din joc” de comuniști.
Citește și: SONDAJ București: Sebastian Burduja se apropie de victorie
Prima demonstrație a forței acestora, ce se baza pe tancurile sovietice, a venit la scrutinul din noiembrie 1946, falsificat grosolan de comuniști.
Ulterior, ei aveau să preia și bruma de putere existentă doar „pe hârtie” pe care o mai avea regele Mihai, după abdicarea forțată a acestuia, la 30 decembrie 1947.
Ulterior, au urmat mai bine de patru decenii de „caricaturi” de alegeri, în contextul existenței „partidului unic” și ale gravelor consecințe pentru oricine s-ar fi declarat împotriva noii orânduiri.
Mascarada alegerilor comuniste s-a încheiat după prăbușirea dictaturii lui Nicolae Ceaușescu, în decembrie 1989, dar a fost urmată de dificila tranziție și lungul proces de învățare a obiceiurilor democratice, atât pentru cetățeni, cât și pentru politicieni.
