De ce n-a mâncat Mihai Viteazul cartofi? Aliment ce aproape că nu lipsește azi de pe mesele românilor, dar și al oamenilor din întreaga lume, banala legumă a avut o istorie zbuciumată, de la descoperirea și aducerea sa din America de Sud în Europa, până la intrarea în obișnuința culinară a europenilor.
De ce n-a mâncat Mihai Viteazul cartofi? Când a fost cultivată leguma în Europa, prima oară?
O porție de cartofi prăjiți pare cel mai banal, dar și delicios lucru pe care îl poți mânca. Sau o tocăniță ori un piure, sigur, de preferat cu ceva „lângă”.
Dar lucrurile n-au stat mereu așa. E drept, cartoful a fost folosit de oameni de mii de oameni, dar mai ales în zona Munților Anzi din America de Sud.
Asta până în jurul anului 1530, când a fost descoperit de conchistadorii spanioli care au observat eficiența nutritivă a acestei legume.
Se crede că marinarii spanioli au adus cartofii cu ei peste Atlantic, pe la anii 1570, introducându-i în proviziile navelor.
Era fiind un aliment rezistent care supraviețuia cu ușurință în timpul lungilor călătorii între America de Sud și Spania.
Citește și: A învins Mihai Viteazul în bătălia de la Călugăreni? Adevărul despre lupta cu Sinan Pașa
Deci, toate aceste ucruri se petreceau cu câteva decenii înainte ca Mhai Viteazul să preeia sceptrul domnesc al Țării Românești, în 1593.
Totuși, marele voievod nu a apucat să mănânce mâncat niciodată cartofi. După cum nu a gustat nici mămăligă făcută din mălai de porumb. De ce?
Simplu, răspândirea cultivării cartofului a fost una foarte lentă în Europa.
Mihai Viteazul n-a aflat niciodată care este gustul cartofilor - Foto: Arhiva
Dacă în cazul porumbului, primul domnitor din Țările Române care a mâncat mămăligă făcută din această cereală a fost Constantin Duca, domn al Moldovei în perioadele în perioada 1693 - 1695 și 1700 - 1703, la circa un secol după Mihai Viteazul, în cazul cartofului lucrurile au durat și mai mult.
Cartoful a fost primit, inițial, cu ostilitate în pe continentul nostru, fiind apreciat mai degrabă pentru calitățile ornamentale și nu pentru tuberculii delicioși, bogați în amidon.
A fost preferat ca furaj și considerat mult timp otrăvitor pentru om. Fermierii nu aveau încredere în această plantă, unii crezând că provoacă febră și chiar lepră.
Dar perioadele de foamete au fost cele care au convins fermierii și populația că au la îndemână o resursă excepțională de hrană.
Iar primii care au acționat au fost prusacii, unde până și regalitatea s-a implicat. Frederic cel Mare al Pusiei a recunoscut valoarea cartofului și a ordonat plantarea lui pe scară largă.
Citește și: De unde vine expresia „ce sunt eu, Mafalda”? Personajul a fost considerat Nostradamus feminin
Ulterior, cartoful a fost adus în Franţa abia în secolul al XVIII-lea de către farmacistul Antoine Parmentien, care îl descoperise întâmplător în timp ce era prizonier în Prusia, după războiul franco-prusac, (1756–1763).
El l-a prezentat regelui Ludovic al XVI–lea, însă drept „cea mai frumoasă floare”.
„Regele o luă în mână, o mirosi, se uită îndelung la ea, apoi o înmâna unei curtezane. Ce–i înmânase farmacistul regelui? De necrezut pentru zilele noastre, o banală floare de... cartof! Într–adevăr, atunci cartoful era o raritate.
Farmacistul o descoperise în Prusia pe când se afla prizonier în timpul Răz-boiului de 7 ani (1756–1763)“, se arată în lucrarea „Istoria pe placul tuturor“ al lui Eugen Şendrea, conform adevarul.ro.
Cartofii au fost considerați, inițial, otrăvitori, în Europa, planta fiind folosită doar în scop decorativ, pentru florile ei - Foto: Pixabay - cu rol ilustrativ
De altfel, însăși regina Maria Antoaneta, soția monarhului Franței, a purtat florile pantei cartofului în păr, dar asta a fost unica sa întrebuințare, pentru o vreme.
Pe teritoriul nostru actual cartoful a ajuns mai întâi în Ardeal, în timpul împăratului Iosif al II-lea de Habsburg (mort în 1790) pe când aceștia erau „recomandați” cu forța țăranilor, conform istoricului Constanța Vintilă-Ghițulescu.
„Extinderea cartofului în Transilvania s-a produs pe la 1815, determinată ca şi în alte ţări de foamete. Acest flagel care a bântuit în anul 1814 îndeosebi în partea subcarpatică a Transilvaniei, a dus la reducerea efectivului de animale.
Această criză a determinat ca, în primăvara anului 1815, guvernatorul Transilvaniei (n.r. - Gheorghe Banffy al II-lea de Losoncz ,1787-1822) să dea o circulară în care se arăta modul uşor de a cultiva cartoful în cuiburi, prin muncă manuală şi deci chiar în lipsa animalelor de muncă.
Paralel cu aceasta s-a asigurat prin import cartofi de sămânţă şi s-a extins cultura cartofului în judeţele Braşov, Covasna şi Harghita”, scrie Constanța Vintilă-Ghițulescu în lucrarea „Patimă și desfătare, despre lucrurile mărunte ale vieții cotidiene în societatea românească 1750 – 1860”, potrivit gastroart.ro.
Un alt istoric, Mihnea Berindei, a explicat, într-un articol publicat în volumul XXXVIII din „Analele Institutului de Cercetare și Producție a Cartofului” (Brașov, 2001), cum a ajuns cartoful și în Principate.
„Cam în aceeaşi perioadă, 1815-1820, cartoful a început să fie cultivat şi în Moldova, aducându-se material de plantare din Transilvania.
În Muntenia, cronica din timpul domniei lui Ion Caragea (1812-1818) menţionează vânzarea cartofilor pe piaţa Bucureştiului, cartofi aduşi din Transilvania şi, de asemenea, cultivarea acestora de către grădinarii din jurul Bucureştiului.
De altfel, în Muntenia s-a menţinut mult timp trocul: cultivatorii de cartof din judeţele Braşov şi Covasna aduceau cu căruţele cartofii şi luau în schimb porumb, grâu, vin sau/şi ţuică din Oltenia, Muntenia, sudul Moldovei şi Dobrogea”, scrie Berindei.
În cea ce privește țara de origine a cartofilor aduși în Țările Române, aceasta este Germania, fapt confirmat de diversele denumiri pe care la are cartoful în ţara noastră.
Astfel, „crumpene” derivă din Grunbeeren, denumire folosită pentru cartof în rtzberg, iar „picioci” este tot din Germania şi anume de la Ptatchen şi Patachen, denumiri ale cartofului în Olenburg.
Cea mai răspândită denumire în România, „cartof”, derivă din cuvântul gernan Kartoffel, care, la rândul lui, are la bază italienescul tarantoffli sau tartouffli (din latinescul tuber – „umflătură”).
Țăranii din Muntenia au opus, totuși rezistență față de noua legumă, astfel că, la 1831, pe vremea guvernării rusești a Principatelor, a fost nevoie de intrvenția fostului mitropolit al țării, Neofit, pentru a-i îndemna pe locuitorii satelor să cultive cartofi.
Așa se face că, deși au ajuns în Europa pe când era doar un copil, Mhai Viteazul n-a aflat niciodată gustul cartofilor, după cum nu l-a simțit nici pe al porumbului ori al roșiilor.
