Pe când să avem și noi sentimentul că am ajuns în lumea civilizată, așa imperfectă cum o fi, ne-am trezit aruncați iar într-o istorie de pe azi pe mâine; dacă ar fi să găsești un cuvânt definitoriu, un brand de țară, la ce altceva decât la derizoriu te-ar duce gândul?
E o dramă continuă – pe de o parte ne lăudăm cu vitejii inimaginabile, râdem în școală de dinții pierduți ai lui Sinan Pașa, l-am făcut pe Ștefan cel Mare repede-repede sfânt, dăm pe google după energiile de sub Bucegi, dar ultimii, la toate, am rămas.
Fratele nostru, codrul – nu-i așa? Și tăiem pădurile cu o furie pe care niciun năvălitor n-a abătut-o peste locurile astea. Familia tradițională, negreșit! – dar ale noastre neveste-s cele mai bătute și ai noștri copii, cei mai flămânzi. Europeni dintotdeauna – dar o cârmim către Orient la prima ocazie când musai să respectăm principii și reguli.
Ăi mai drepți, că așa zice Herodot – dar anul trecut, când CCR a negociat prin wc-uri că faptele de corupție nu sunt o amenințare la siguranța națională, ne-am făcut că plouă; și unde suntem?: un șofer din Mureș tocmai a luat doi ani și jumătate pușcărie cu executare pentru că a încercat să dea mită 50 de lei unui polițist; pentru complicitate la dare mită, doar că nu de 50 de lei, ci de 60 000 de euro, un fost secretar de stat a luat o sută de zile în folosul comunității și e în continuare mare șef la Autoritatea Rutieră.
A, daaa, dacă tot e interesantă țara asta, să mai zic și de femeia care a furat 25 de lalele și a luat doi ani și jumătate condamnare cu executare – copilul cel mic i-a murit după cinci luni și n-a fost lăsată nici la înmormântare...
Ce avem de fapt acum? Un repetent, alt repetent, o doamnă cu mari probleme de limba română, plus alți câțiva cocoțați în funcții pe care nici nu știu să le numească pe de rost. O întreagă industrie a derizoriului ridicată la rang de politică de stat.
O nepricepere cum n-a mai fost – secole ne-am plâns că suntem la marginea a trei imperii și acuma ne trântim în brațele imperiilor ce de veacuri ne-au ars.
Boala unei țări nu vine de pe o zi pe alta, nu e guturai; se întâmplă când cineva umblă la acordul fin și negociază tot ce știai despre democrație, drepturi, libertăți și vezi cum proștii satului ajung fruntea statului; prima dată e furie, apoi lehamitea e cea care pune o țară la pământ: „nu mă duc la vot”, „toți fură, toți sunt la fel”, ”n-am cu cine vota”, ”n-are rost, de ăștia nu mai scăpăm în veci”.
Și știi de unde vin toate astea, de fapt?: nu știm să ne rentabilizăm libertatea. Nici s-o apărăm nu știm. Îmi spunea un dascăl: ”Cum se poate? Noi ar trebui să avem cea mai solidă tradiție în a ne apăra libertățile; Avram Iancu – avocat; Tudor Vladimirescu – avocat, Kogălniceanu, Titulescu – avocați...
Ba am dat și prima femeie doctor în drept de pe planetă, într-o lume supusă bărbaților; și totuși, când e vorba de drepturile noastre, ne lăsăm duși de naș de tot felul de repetenți... Mă, și Steinhardt, și Rodica Ojog-Brașoveanu au fost avocați, îi citim și ne dăm cărțile din mână-n mână și noi tot cu capul plecat am rămas”.
Era în Cluj, în epoca tulbure a ”barourilor” alternative, un tânăr îmbrăcat mereu la costum cu batistuță la piept, pantofi un pic scâlciați și mereu mirositor a parfum cu mosc; luase o adeveriță de la ceva fundație și omul chiar se credea avocat, stătea ore în șir pe scările Tribunalului și intra în vorbă cu te-miri-ce bătrânei: „pot să vă apăr eu!”.
Acolo, pe scări, își făcea toate învârtelile, mai fugea să facă un xerox sau să scoată o cerere la imprimantă; bani mărunți. A ieșit până la urmă scandal, baroul ăla alternativ era o păcăleală – când au venit reporterii, răspunsul păcăliților a fost ”păi a spus că mă apără, cum să nu mă încred în el? Părea așa de cumsecade...”; nu știau ce-i ăla un barou sau că există un tablou al avocaților adevărați, ca să îl caute acolo pe tânărul bine îmbrăcat; bătrâneii voiau doar să fie apărați, să le asculte cineva năcazu’ și cu asta basta.
Și suntem, acum, toți, niște bătrânei – musai să ne apere cineva. De cine? De propria noastră nepricepere. De neîncredere și lehamite.
O singură dată a investit statul ăsta în educație, prin eforturile lui Spiru Haret. A băgat procente imense pentru zilele noastre, către 14% din PIB, a construit un sistem de evaluare corect al profesorilor și rezultatele s-au văzut.
Da, generația ’27, aia cu care ne mândrim prin parisuri și londre, peste tot; Cioran, Ionescu, Eliade, toți, sunt creația discretă lui Spiru Haret. Îți dai seama unde-am fi fost dacă am fi avut un Spiru Haret în 1990?
Unde-am fi fost dacă ascultam de Pleșu când zicea, cred că în februarie ’90, „cultura este o urgență”? – au râs de el, l-au făcut bărbos și gras, grăbiți să-și umple sacoșele de rafie cu blugi de la Stambul.
Ne vor trebui ani buni să reparăm.
Și nu e vorba doar autostrăzi, școli, spitale sau irigații sau mărit alocații copiilor; am apucat iar în spirala aia-n care contează doar ziua de azi, ne-am învățăm să ridicăm în slăvi asistența socială și să-i biciuim pe cei care merg dimineața la muncă, ne-am obișnuit ca educația să nu mai fie o garanție a succesului; ne șmecheresc te miri-ce învârtiți și ne mint mieros și cumsecade – dar nu e-n van dacă pricepem, bieți eurobătrânei, că democrația asta ne apără numai dacă o apărăm și noi.
