Sunt ortodoxă, botezată așa, mi-am botezat și copilul ortodox, sunt dintr-o familie în care au fost mai mulți preoți ortodocși, am felul meu de a-L iubi pe Dumnezeu și de a dialoga cu El și știu că au fost momente, unele critice, în care a fost singurul care mă putea ajuta.
Și m-a ajutat.
Spun toate astea pentru că simt tot mai des în spațiul public un fel de a interpreta și de a tranzacționa creștinismul, ortodoxia, care mă înspăimântă. Un fel brutal, urât, necioplit, jignitor, violent.
Am ajuns să ni se spună că mârlănia și ura față de cei care nu cred sau nu sunt la fel ca noi reprezintă, de fapt, luptă pentru credința noastră.
Am ajuns să ni se spună că mizeria umană e voia lui Dumnezeu și că trebuie să o acceptăm.
Nu cred că e așa. Mârlănia, ura, violența, minciuna sunt doar mârlănie și ură și violență și minciună. Atât.
Citesc că preotul Vasile Răducă, prodecanul Facultății de Teologie Ortodoxă din București, ne spune că în situații când “violul se soldează cu graviditate, sunt mai multe cauze: fie că este vorba de un viol la care ai consimțit și care ți-a plăcut să se repete, fie că te-ai găsit în imposibilitatea de a face de așa manieră încât celulele germinale care sunt pe punctul de a se întâlni, să se și întâlnească și să fie fertilizat oul”.
Sau că atunci “când e vorba de viol, este vorba de un viol la care au consimțit persoanele respective sau sunt în imposibilitatea de a interveni, prin măsuri igienice, încât să facă de așa manieră încât spermatozoizii să nu atingă ovocitul, care stă acolo, așa, ca-ntr-o floare. (...) Dacă s-a produs și așa, luați-l ca pe un dar al lui Dumnezeu”.
Citind cuvintele acestui preot, care formează, la rândul lui, teologi, preoți, care le vorbește, la slujbe, credincioșilor, care transmite astfel de mesaje la radio, la TV, mai înțeleg puțin de unde apar ignoranța, violența, ura, toate în numele lui Dumnezeu, după cum ni se spune.
Și mai înțeleg puțin și de ce prăpastia între unii dintre noi și Biserică este tot mai adâncă. Între noi și Biserică, nu între noi și Dumnezeu.
