Asistăm la un nou parcurs euroatlantic, unul generat de surpriza strategică generată de Federația Rusă pe 24 februarie 2022, moment din care zilnic s-au multiplicat probele publice ale devenirii Rusiei drept cea mai semnificativă și directă amenințare la adresa securității Aliaților.
Conform unor evaluări de ultimă oră, Ucraina a fost invadată de o forță expediționară care s-a ridicat inițial la circa 300.000 de militari, cu tot cu personalul implicat în pregătirea și menținerea bazelor de plecare la atac, în asigurarea logisticii trupelor, despre care militarii ucraineni știau - datorită datelor furnizate de serviciile de informații militare americane și britanice - pe unde, la ce ore, cu ce tehnică de luptă și ce efective vor invada statul ucrainean.
În mod paradoxal, după Summitul de la Madrid, NATO va avea o forță de peste 300.000 de militari cu înaltă pregătire de luptă, din cei peste 3,2 milioane de apărători, cu armele adecvate, ai libertății națiunilor membre ale Alianței Nord-Atlantice.
În traducere liberă, forța de reacție a OTAN, la o ipotetică invadare a unei țări membre a acestei alianțe politico-militare, va fi din start la nivelul de peste o treime din efectivele declarate ale Armatei Rusiei, care s-ar ridica la aproximativ 1.014.000 militari activi.
În plus, Conceptul strategic al NATO adoptat la reuniunea de la Madrid include și o atenționare a Chinei, care vrea în Asia cam ce ar dori Rusia măcar în Europa de Est.
În conceptul menționat se declară explicit că „Republica Populară Chineză (RPC) a declarat ambiții și politici coercitive, provoacă interesele, securitatea și valorile noastre. RPC angajează o gamă largă de instrumente politice, economice și militare, pentru a-și crește amprenta și proiectul global putere, rămânând în același timp opacă în ceea ce privește strategia, intențiile și formarea militară.
Operațiunile malițioase hibride și cibernetice ale RPC și retorica sa confruntatoare și dezinformarea vizează Aliații și dăunează securității Alianței“. Per total, Rusia și China subminează ordinea internațională bazată pe reguli, inclusiv în domeniul spațial, cibernetic și maritim.
În mod paradoxal, Moscova și Beijing nu au îngropat securea confruntării, pe tema unor revendicări teritoriale chineze, în sudul Federației Ruse, dar, momentan, din rațiuni evidente, preferă un parteneriat conjunctural, strategic, ostil valorilor promovate de țările din comunitatea transatlantică.
Cronica anilor următori va consemna cea mai mare revizuire a apărării și descurajării colective aliate de la Războiul Rece.
Asta înseamnă focalizarea pe descurajarea Rusiei, pentru a nu fi deloc tentată să atace țările baltice, pentru a le include în Federația Rusă, mizând pe faptul că aliații vor sări în ajutorul Estoniei, Letoniei și Lituaniei, dar folosind numai... arme convenționale.
Dar, apropos de amenințările nucleare repetate ale Moscovei, memorabile sunt cuvintele celebrului general, acum în retragere, James Mattis, care a condus Pentagonul: „NATO este o alianță nucleară și trebuie să-i comunicăm acest lucru foarte clar lui Putin, ori de câte ori încearcă să emită amenințări nucleare“. Limpede precum cristalul.
Forțele specifice prealocate pentru a apăra anumiți aliați - până de curând doar statele baltice și Polonia - se vor ridica la opt grupuri de luptă multinaționale ale NATO, prin constituirea unor batalioane de 1.000-1.200 de oameni în Slovacia, Ungaria, România și Bulgaria, iar ulterior, în toate țările menționate, de la Marea Baltică la Marea Neagră, vor fi suplimentate efectivele aliate actuale până la cele necesare câte unei brigăzi OTAN, aceasta urmând a avea între trei până la patru mii de militari aliați.
Asta înseamnă triplarea efectivelor destinate defensivei aliate la frontiera răsăriteană a Alianței Nord-Atlantice.
În plus, vor fi mai multe echipamente prepoziționate și stocuri de arme în estul Alianței, ceea ce va permite trupelor aliate preluarea din mers, în contraofensivă, a dotărilor necesare stopării unui adversar puternic, determinat să învingă, cu orice preț, în urma invaziei.
La Summitul NATO de la Madrid, problema alocării a cel puțin 2% din PIB pentru apărare, până în 2024, nu a mai fost urmarea presiunii unui lider venit de peste Ocean, ci consecința conștientizării pericolului militar vizibil pe Frontul de Est, din Ucraina.
Dincolo de promisiunile făcute Kievului, privind sprijinirea adecvată, prin furnizare de comunicații securizate, sisteme antidrone și combustibil, concomitent cu trimiterea de echipament modern NATO, aliații au fost de acord și cu un sprijin diferențiat pentru Bosnia și Herțegovina, Georgia și Republica Moldova, care nu pot fi apărate de Alianță, dar vor beneficia de ceea ce au nevoie, pentru a își fortifica, nu doar simbolic, defensiva națională.
În premieră absolută, dar cu un mesaj clar, pentru China, a fost prezența înalților reprezentanți ai Australiei, Japoniei, Noii Zeelande și Republicii Coreea la Summitul de la Madrid, semn al nevoii îndepărtării pericolului insecurității regionale din arealul asiatic limitrof celor patru state enumerate.
O victorie clară a determinării secretarului general al NATO, Jens Stoltenberg și a diplomației americane conduse de Antony John Blinken a fost convingerea Turciei să nu mai blocheze invitarea oficială a Finlandei și Suediei să devină țări membre ale Alianței Nord-Atlantice.
Nu poate fi trecută cu vederea abilitatea președintelui turc Recep Tayyip Erdoğan de a servi interesul național al țării sale, printr-o condiționare care i-a vizat pe oficialii finlandezi și suedezi, însă, până la urmă, asta a ameliorat relațiile militare bilaterale cu Statele Unite ale Americii, pe planul accesului la dotări cu avioane de luptă americane dorite de Forțele Aeriene Turce.
De altfel, NATO a evaluat și situația din vecinătatea sudică a Alianței, un context în care a a adoptat pachete de sprijin pentru țările partenere Mauritania și Tunisia, în condițiile în care, de pildă, Libia constituie un areal de confruntare între forțe locale sprijinite în vestul acestui stat de Turcia, iar în est de Rusia.
Toți aliații prezenți la reuniunea istorică de la Madrid au reafirmat, cum era și firesc, atașamentul lor față de ordinea internațională bazată pe reguli și valorile comune: libertate individuală, drepturile omului, democrație și statul de drept.
Alternativa fiind vizibilă în oglinda imperială de la Moscova: cenzură, închisori pentru activiștii ce au militat pentru apărarea drepturilor omului, autocrație și statul tipic unei dictaturi ce supraviețuiește de mai bine de două decenii.
De la Madrid au plecat în țările lor președinții și premierii statelor aliate cu înțelegerea comună că noul concept strategic al NATO oferă o evaluare colectivă a provocărilor de securitate cu care se confruntă Alianța și stipulează clar sarcinile politice și militare, pe care NATO le va îndeplini, pentru a le soluționa.
Noi aliați la Marea Neagră
Războiul declanșat de Rusia în Ucraina nu mai este un test, precum operațiunea de ocupare rapidă a peninsulei Crimeea, nicio hărțuire geopolitică, precum apariția secesionismului inițiat de Moscova în Donbas.
Cu o armată de circa 73.000 de militari, deși după lege putea avea 120.000 de combatanți, Armata României contează în mozaicul strategic de la frontiera de est a NATO datorită parteneriatului militar strategic cu Statele Unite ale Americii, care au modernizat și întărit baza aeriană de la Mihail Kogălniceanu, unde pot poposi mii de militari aliați - în Dobrogea ce avea o defensivă firavă -, concomitent baza aeriană de la Câmpia Turzii - în Transilvania pe unde se mai plimbă, cu nostalgii imperiale, unii oficiali din Budapesta - și au generat scutul antirachetă de la Deveselu, despre a cărui existență a vorbit enervat și Putin.
După 25 de ani de la lansarea Parteneriatului Strategic dintre România și Statele Unite ale Americii, țara noastră nu se mai simte singură în fața stihiilor geopolitice răsăritene, iar SUA au aici un cap de pod trainic, care generează noua diferență specifică în disputa unor state riverane la Marea Neagră, a cărei jumătate nordică este deja... roșie, datorită prezenței forțelor navale ruse, iar jumătatea sudică a rămas albastră, datorită forțelor navale aliate turce, bulgare și române.
Cetățenii lucizi din România au salutat anunțul de la Summitul NATO de la Madrid al președintelui american Joseph R. Biden privind creșterea, în continuare, a prezenței militare a SUA în România.
Așa s-a aflat de venirea unei brigăzi de luptă Stryker, din Germania în România.
Brigada de luptă menționată va avea comanda în România, dislocarea militarilor săi va fi sub formă rotațională, iar elementele componente pot fi dislocate pe întreg teritoriul flancului său estic, cu misiunea de a completa alte brigăzi de luptă ale SUA staționate în Europa.
Brigada reflectă contribuția aparte a Statelor Unite, deci nu înlocuiește și nici nu face parte din grupul de luptă NATO din România, comandat de Franța.
Grupul de luptă NATO se antrenează la baza de la Cincu, unde sunt desfășurați aproximativ 1.170 de militari, cu posibilitatea suplimentării, anul viitor, a trupelor cu aproximativ 1.000 de militari francezi.
Deja nu mai este un secret necesitatea unei cooperări strânse între România și SUA, în ceea ce privește elaborarea unei Strategii a SUA pentru Marea Neagră.
Asta pentru că Marea Neagră este încă într-o zonă marcată de Frontul de Est, comparativ cu Marea Baltică, care a devenit practic o Mare NATO, din momentul invitării Suediei și Finlandei în Alianța Nord-Atlantică.
Abia acum se vede cât de importantă era și este modernizarea Forțelor Navale Române cu noi nave de luptă, cel mai probabil cu sprijinul Forțelor Navale Franceze.
Însă, vorba poetului, pe pământul românesc avem de toate, căi rutiere bune în Dobrogea, dar și căi ferate încremenite în proiectul veacului trecut, în mai tot restul țării. Poate că acum se vor lua măsurile necesare, organizatorice și financiare, pentru ca pe Căile Ferate Române, pe autostrăzile care există, pe drumurile rutiere și podurile uitate în Plata Domnului să fie realizate în timp util transporturile de resurse și echipamente militare aliate.
Între timp, peste Ocean, senatorul democrat Jeanne Shaheen, președintele Subcomisiei pentru Relații Externe a Senatului pentru Europa și Cooperarea Regională în Securitate, și senatorul republican Mitt Romney, care face parte din aceeași comisie, au generat inițiative legislative menite să evoce modalități de a limita aria de acțiune practică a lui Putin.
În esență, pe măsură ce Putin își continuă războiul în Ucraina, Statele Unite trebuie să fie pregătite - susțin cei doi inițiatori menționați - ca să abordeze provocările pe care le-a creat agresiunea rusă pe termen imediat și lung, pentru securitatea europeană și a SUA.
Pentru România contează faptul că Statele Unite vor acorda mai multă atenție regiunii Mării Negre și vor susține preocupările de securitate din această zonă geopolitică sensibilă, împiedicând progresul trupelor lui Putin spre Vestul Europei.
Ce propun cei doi membri menționați ai legislativului american?
Casa Albă ar urma să dezvolte o strategie interagenții, pentru a crește asistența militară cu NATO și Uniunea Europeană și pentru a crește asistența de securitate pentru țările Mării Negre.
Este vorba de o strategie de consolidare a coordonării dintre SUA, NATO și partenerii din Marea Neagră, într-un efort de a crește securitatea, de a sprijini prosperitatea economică și de a promova democrația.
Asta pentru că după Ucraina ar putea urma, cucerirea concomitentă, în scurt timp, a Estoniei, Letoniei, Lituaniei și Republicii Moldova.
Ba chiar însuși președintele Camerei inferioare a Rusiei a avertizat săptămâna trecută că Statele Unite ar trebui să-și amintească că Rusia a dat americanilor Alaska în anii 1800 și că Moscova ar putea încerca să o ia înapoi. Glumă bună de Radio Erevan.
În primele două decenii postdecembriste, la București, oameni politici și seniori militari au atenționat asupra neglijării securității în Marea Neagră, fără a avea succes acolo unde se luau deciziile în cadrul NATO.
Abia acum, Ian Brzezinski, fostul secretar adjunct al Apărării pentru Europa și NATO a recunoscut că dacă aliații ar fi intensificat și dezvoltat o strategie mai importantă în regiunea Mării Negre cu ani în urmă, putea fi evitată invazia militară rusă în Ucraina.
Lecția de învățat fiind că Moscova devine atentă și reținută când conștientizează forța superioară, la toate capitolele, a alianței transatlantice.
Blocarea, de către Forțele Navale Ruse a porturilor ucrainene nu ar fi avut loc dacă exista o strategie mai bună, pentru descurajarea Kremlinului în adoptarea unor decizii ce pot genera foamete, într-o serie de state africane.
Strategia pe care Congresul SUA ar urma să o adopte are în vedere creșterea capacităților NATO în regiune, inclusiv a forțelor terestre și aeriene, și asistență militară în special pentru Ucraina, România, Bulgaria și Georgia.
Este vorba și de scheme de îmbunătățire a coordonării cu forțele NATO, operațiuni și sisteme de informații mai bune pentru a urmări operațiunile rusești în regiune și de a ajuta la apărarea împotriva războiului hibrid, inclusiv planuri de a sprijini mai multe mass-media independente, pentru a contracara operațiunile de influență ruse.
Interesantă este și prevederea, din inițiativa legislativă menționată, ca la Marea Neagră să fie creată o structură militară de coordonare a tuturor activităților aliaților din zonă - Turcia, România și Bulgaria -, care să sprijine și accelerarea tranziției de la echipamentele militare rusești, la cele specifice armatelor aliaților din NATO.
De altfel, merită reținută remarca generalului Mark Milley, care conduce Comitetul Întrunit al Șefilor de State Majore de la Pentagon, în sensul că Departamentul Apărării al SUA trebuie să se focalizeze pe asigurarea aliaților și pe descurajarea oricărui adversar, în special Rusia.
Schimbarea arhitecturii de securitate din zona Mării Negre, ca urmare a agresiunii militare a Federației Ruse contra Ucrainei înseamnă nu doar modificarea geopoliticii regiunii, ci impune și contracararea deteriorării, în continuare, a securității în sud-estul arealului transatlantic.
SITUAȚIA DE PE FRONTUL DE EST
Luptele pentru controlul militar rusesc deplin al regiunii Donbas continuă, obiectivele următoare, pentru ofensiva agresorilor fiind orașele Sloviansk și Kramatorsk.
Pentru zona sudică a Ucrainei, aflată sub ocupație militară rusă, Kievul și-a făcut publică intenția de organiza o contraofensivă, cu circa 1.000.000 de combatanți, dintre care 700.000 sunt în cadrul forțelor armate, ceilalți provin din poliție, poliția de frontieră și alte structuri militarizate.
Însă în timp ce Insula Șerpilor a revenit sub controlul militarilor ucraineni - ca urmare a retragerii decise de Moscova, a doua zi după încheierea Summitului NATO -, forța expediționară rusă a ocupat peste o cincime din Ucraina.
Rusia ar relua și acum negocierile de pace cu Ucraina, dar conducătorii de la Kiev mizează pe o uriașă viitoare contraofensivă, care ar duce la eliberarea litoralului ucrainean și la amânarea tratativelor spre finalul lunii august.
Cancelarul Germaniei și președintele Franței au consiliat pe președintele Ucrainei să reia dialogul diplomatic cu Rusia.
Asta în timp ce Marea Britanie și Statele Unite susțin trimiterea de tehnică de luptă modernă armatei ucrainene.
Așa că rămâne de domeniul viitorului sugestia Italiei, ca la Kiev să se opteze pentru: 1. neutralitate, 2. neaderarea la NATO, 3.garanții de securitate, oferite de terțe state, și 4. negocierea viitorului peninsulei Crimeea și a regiunii Donbas.
Din perspectiva dreptului internațional este firesc ca statul ucrainean să revendice suveranitatea asupra întregului său teritoriu, așa cum era la momentul declarării independenței, cu 11 ani în urmă.
Din punctul de vedere al drepturilor aferente invaziei imperiale, Rusia vrea nu numai recunoașterea dominării zonei Donbas și a peninsulei Crimeea, ci și includerea în Federația Rusă a sudului ocupat acum de trupele trimise de Moscova.
Europeni cu un apetit geopolitic clamat echilibrat susțin că nu este acum momentul negocierilor, că acestea sunt imposibile, în contextul în care Vladimir Putin vrea subjugarea întregului stat ucrainean și că lupta trebuie continuată împotriva forței expediționare ruse până la victoria totală.
Sintagma victoria totală... o fi bună pentru opinia publică ucraineană sau pentru cea rusă, dar realitatea câmpului de luptă indică probabilitatea ca la momentul încetării focului ambele părți să admită, implicit, că un compromis negociat este mai înțelept decât o confruntare care decimează efectiv trupele combatante.
Cert este că la Summitul NATO de la Madrid, aliații au decis consolidarea sprijinului politic și practic pentru Ucraina.
Un sprijin care a generat, în prima decadă a lunii iulie, aprecierea șefului statului ucrainean, conform căreia tehnica de luptă furnizată de unii aliați - pe linie bilaterală - a permis militarilor Kievului să distrugă depozite rusești de armament, muniție și a alte locații logistice, ale forței de invazie.
Între timp, în Marea Britanie a început instruirea primilor militari ucraineni, în contextul în care, la fiecare patru luni, Londra dorește să fie antrenați circa 10.000 de combatanți ucraineni.
Și lista ajutoarelor pentru Ucraina nu este deloc scurtă: australienii vor acorda Kievului peste 100.000.000 de dolari, francezii vor livra blindate și obuziere, britanicii au anunțat un ajutor militar de 1 miliard de lire sterline, americanii vor trimite noi sisteme de rachete sol-aer și radare contra-artilerie, încă patru sisteme Himars și 18 bărci de patrulare.
Canada a confirmat că militari din forțele sale speciale acționează în Ucraina pentru asigurarea furnizării de arme de către țări membre ale NATO.
Iar în Germania sunt instruite comandouri ucrainene, de către militari din forțele speciale americane.
Faptul că, în următoarele luni, armata rusă va trimite în Belarus sisteme de rachete tactice Iskander-M / 9K720 Iskander, care pot utiliza încărcături convenționale sau nucleare constituie o pură operațiune psihologică, deoarece în secunda doi, după lansarea unei asemenea rachete spre un stat aliat, reacția NATO va fi pe măsură, iar existența Federației Ruse va fi pusă sub semnul întrebării.
Concomitent, țările membre ale Alianței Nord-Atlantice sunt angajate să depășească dependența de combustibilii fosili și vizează accelerarea tranziției la energie cu emisii scăzute de carbon.
Rămâne de văzut dacă Uniunea Europeană va avea gata, în câteva săptămâni, un plan de urgență, pentru varianta în care Federația Rusă va întrerupe total furnizarea de gaz.
STAREA CEREALELOR UCRAINENE
Conflictul militar din Ucraina a pus sub semnul întrebării securitatea sistemului alimentar global.
Statele Unite s-au oferit să ofere o asistență complexă pentru refacerea agriculturii Ucrainei, după război, dar...mai este mult până departe.
Porturile ucrainene la Marea Neagră sunt fie sub control militar rusesc, pe litoralul nord-estic, fie blocate de minele ucrainene și navele militare rusești, pe litoralul nord-vestic, încă apărat de militari ucraineni.
Este prematur să se vorbească, mai degrabă alarmist, despre o posibilă viitoare catastrofă, generată de foamete, în primul rând în state situate pe continentul african, dar deja s-au găsit soluții ca și Dunărea să preia barje cu cereale ucrainene.
Rămâne de văzut și dacă se vor concretiza cele discutate de diplomați turci cu omologi ucraineni, ruși și americani, de generare a unu sau a trei coridoare de transport, pe mare, pentru grânele Ucrainei, duse de la Odesa, spre ieșirea din Marea Neagră.
Concomitent, la finalul lunii iunie, Uniunea Europeană și Ucraina au semnat un acord de liberalizare a transportului rutier, care permite transportatorilor ucraineni să intre în arealul UE, fără a mai fi obligați să obțină anterior permise de acces.
Delegațiile militare ruse, ucrainene și turcești vor continua dialogul cu oficialii ONU, la Istanbul, pentru un posibil acord de reluare a exporturilor de cereale ucrainene din principalul port de la Marea Neagră, Odesa.
Turcia a confirmat conlucrarea cu Națiunile Unite, pentru finalizarea unui acord după ce invazia Rusiei din 24 februarie a.c. a Ucrainei a mărit prețurile cerealelor, uleiurilor de gătit, combustibilului și îngrășămintelor.
Conform planului luat în discuție, nave militare ucrainene ar superviza vasele maritime cu cereale, ca să iasă în siguranță din apele minate aflate în fața Odesei.
Moscova ar agrea un armistițiu pe durata deplasării transporturilor maritime cu cereale ucrainene. Turcia, cu mandat ONU, ar controla navele cu grâu, pentru a infirma supoziția Federației Ruse că pe o asemenea cale s-ar aduce în Ucraina arme.
PACEA - UN VIS PREA ÎNDEPĂRTAT
Conform precizării președintelui ucrainean, bombardamentele rusești nu s-au oprit nici măcar o zi din 24 februarie.
Iar localitățile ucrainene, precum Mykolaiv și Harkov sunt lovite zi și noapte de proiectilele artileriei ruse, dar și de rachete lansate de pe nave militare ale Rusiei sau din aer, de către avioane militare de bombardament rusești.
Ofensiva rusă din Donbas nu se oprește și apărătorii ucraineni sunt nevoiți să se retragă pe aliniamente intermediare.
În schimb, în sud, trupele ucrainene mențin în defensivă pe agresorii ruși.
Iulie și august vor rămâne incandescente, la propriu și la figurat. Ucraina rezistă și datorită sprijinului masiv, diversificat, al statelor membre ale Alianței, care acționează pe plan bilateral, dar pe baza deciziilor luate la Summitul NATO de la Madrid.
Rusia se joacă de-a războiul în Belarus, continuă amenințările periodice cu recursul - deloc credibil - la armele nucleare tactice, presează China și pe alte state aliate de facto Federației Ruse, ca să acorde un sprijin mai ales militar substanțial.
Dar, așa cum atenționa Natalia Antonova, scriitoare și jurnalistă, cu sediul la Washington, războiul lui Putin nu a fost niciodată despre NATO. Atenție! Alianța Nord-Atlantică a testat, în anul 2002, o operațiune de răspuns la criză, în care o forță condusă de NATO era desfășurată pentru a media între două țări aflate în război, dincolo de zona de responsabilitate a OTAN.
Exercițiul de atunci este o bătaie pe umărul Moscovei, pentru a nu uita că statele aflate în conflict acum, Ucraina și Rusia pot fi martore - dacă situația strategică o va impune - ca să asiste la o operațiune reală de răspuns la criză.
Precedentul teoretic și pragmatic există.
Autorul acestei cronici a absolvit cursurile Centrului European pentru Studii de Securitate George C. Marshall, unul dintre cele cinci Centre Regionale ale Departamentului de Apărare al Statelor Unite ale Americii și unicul centru bilateral — un parteneriat între Departamentul Apărării al Statelor Unite (DoD) și Ministerul Federal al Apărării din Germania (FMoD).
Ulterior a condus opt ani Trustul de Presă al Ministerului Apărării Naționale și o vreme structura de relații publice a armatei.
La exercițiul NATO, cu numele de cod STRONG RESOLVE 2002 - derulat între 1 și 15 martie 2002, cu forțe navale, terestre și aeriene din cele două comenzi strategice ale NATO, Cartierul General SACLANT și Cartierul General SHAPE - a condus Centrul de Informare al Presei, compus din peste 100 de ofițeri și subofițeri aliați.
Atunci, au fost efectuate două tipuri de misiuni NATO: o operațiune defensivă colectivă în conformitate cu articolul 5 / NATO, care implica un atac convențional asupra unei țări aliate și o operațiune de răspuns la criză, în care o forță condusă de NATO era desfășurată pentru a media între două țări aflate în război, dincolo de zona de responsabilitate a Alianței Nord-Atlantice.
40.000 de militari aliați au participat la STRONG RESOLVE 2002. Colonelul (r.) Ion Petrescu a fost prezent și la Summitul NATO din anul 2002, de la Praga, când România a fost invitată să intre în Alianța Nord-Atlantică.
