Era evident de la început că, după spaima inițială, oamenii se vor obișnui cu primejdia adusă de coronavirus și vor învăța să trăiască cu pericolul.
E în natura noastră.
De fapt, viața e extrem de fragilă și poți muri în orice moment, dar nu ne gândim la asta mereu, pentru că am lua-o razna. Trăim cu pericolul de accident, de crimă, de alte boli ucigătoare. La o adică, poți muri și în casă. Ne protejăm mental imaginându-ne că suntem nemuritori și autosugestionându-ne că nimic nu ni se poate întâmpla nouă.
E un mecanism normal de apărare.
Este evident că restricțiile dure de până acum nu mai pot fi prelungite dincolo de 15 mai. Răbdarea e la capăt, văd oameni, altfel raționali, că pur și simplu au luat-o razna în așteptarea momentului „relaxării”.
Dar asta nu înseamnă că sunt toți iresponsabili.
Inițial, m-au enervat și pe cei mine cei care au ieșit din casă și am aprobat amenzile date de polițiști.
Sunt adeptul statului în casă cât mai mult posibil. Și sunt adeptul amenzii, când altă cale de a face pe cineva să respectă regulile nu mai e.
Dar am început și eu să merg la serviciu tot mai des, deși nu este nevoie cu adevărat să ajung acolo, pentru că mi-e tot mai greu să stau în cutia numită apartament. Am ieșit de maxim 3 ori în prima lună și jumătate și de 3 ori în ultima săptămână.
Ăștia suntem în 2020: simțim mai mult decât bunicii noștri nevoia să plecăm, să ieșim din propria gospodărie.
Deci, sunt mult mai înțelegător cu cei care îi văd pe stradă. Plus că e ipocrit să-i cert pe alții că ies, cât timp eu i-am văzut aflându-mă pe stradă. E tentant să fac asta, am făcut-o, dar este greșit.
Apoi, mai mult decât în trecut, suntem dependenți de veniturile obținute în afara casei. Pe mulți, cele două luni de izolare i-au pus în mari încurcături financiare. Sectoare întregi ale economiei s-au oprit, altele și-au diminuat activitatea, multă lume a pierdut bani, aproape jumătate din populația țării trăiește în sărăcie, nu mai au cum sta în locuințe, nu își mai permit.
Chiar și școala online și-a atins limitele.
Internetul a fost salvarea pentru elevi/studenți și pentru multe afaceri, dar interacțiunea e mult mai obositoare decât cea față în față. Paradoxal, nu? Înainte de pandemie, unii ne doream izolarea de oameni, acum ne dăm seama că asta nu e de dorit și că tânjim după interacțiunea „clasică”.
Esențial este ca această interacțiune să se facă protejat. Am remarcat deja că oamenii evită să-și mai strângă mâinile și va mai dura până obiceiul va reveni, dacă va reveni.
Dar prin purtarea măștilor de protecție, prin păstrarea unei distanțe decente, prin respectarea regulilor firești de igienă - trebuia să ne spălăm pe mâini oricum, nu? –, prin atenție în mijloacele de transport în comun sau la locul de muncă cred că putem merge mai departe.
Coronavirusul rămâne periculos, nu cădeți în capcana în care să spuneți că a fost supraevaluat sau că este o conspirație la mijloc. Atât timp cât oamenii de știință nu pot da un răspuns clar, SARS-COV 2 rămâne periculos.
Dacă România are un bilanț oficial bun al persoanelor infectate și al morților, asta nu înseamnă că virusul nu e mortal, ci doar că distanțarea socială și faptul că majoritatea dintre noi a respectat restricțiile și a stat în casă au funcționat.
Restricțiile statului vor fi ridicate în majoritate, dar restricțiile autoimpuse trebuie să rămână în vigoare. Cum am mai spus, respectăm regulile nu din teamă de amenzi, ci pentru a ne proteja.
Au murit puțin sub 1.000 de oameni, majoritatea bătrâni sau cu boli anterioare, și vei fi tentat să crezi că asta este suficient ca să nu te mai protejezi, pentru că tu ești tânăr și sănătos.
E ușor să afirmi că nu e mare lucru dacă au murit alții, dar devine mai complicat dacă te infectezi tu sau o rudă de-a ta.
Moartea unui străin este statistică, moartea ta sau a cuiva drag ție este o dramă.
Evită drama, nu ai nimic de pierdut dacă te protejezi și după 15 mai. Chiar dacă nu se mai dau amenzi.
