Lucrurile devin tot mai complicate în relația României cu Uniunea Europeană și Statele Unite, în condițiile unei deteriorări severe a relațiilor transatlantice, mai ales după denunțarea de către Washington a Acordului cu Iranul. S-a văzut asta recent atunci cînd o declarație a UE de condamnare a mutării ambasadei americane la Ierusalim, în principal o inițativă a Franței, a fost blocată de Ungaria, Cehia și România.
Ceea ce a provocat multă frustrare Bruxelles, unde se spera că Uniunea Europeană va putea adopta o poziție comună a tuturor celor 28 de state (Marea Britanie este încă formal parte a UE), într-un demers evident de sfidare și izolare a Statelor Unite.
În plus, cele trei state, alături de Austria, au fost singurele din UE prezente și la ceremonia prilejuită de mutarea ambasadei americane care a avut loc luni la Ierusalim. Textul declarației blocate, care ar fi urmat să fie dat oficial publicității de Federica Mogherini, menționa, între altele, că nici un stat UE nu-și va muta ambasada la Ierusalim urmînd exemplul Statelor Unite.
Poziția adoptată de Ministerul de Externe vine în coliziune cu cea a lui Klaus Iohannis care a atacat dur ceea ce el a numit "politica externă după ureche" făcută de PSD și a spus că-i va cere explicații lui Teodor Meleșcanu, pentru că "românii sunt pro-europeni". Frustrarea sa e evidentă și e la fel de evident faptul că președintele a rămas din nou în offsaid, pare a fi neinformat și complet depășit de situație.
Sigur, e confortabil să stai lîngă Donald Trump în grădina Casei Albe și să vorbești despre legăturile tradiționale transatlantice însă cînd situația se complică nu mai poți livra poziții standard redactate anterior în cancelarie. E nevoie de o manieră de abordare mult mai sofisticată, de declarații nuanțate, care să combine gesturi și declarații publice cu semnale transmise în culise.
Este pentru prima oară în ultimul sfert de veac cînd avem o ruptură majoră explicită, publică, la nivel oficial, între principalii actori politici din țară în ceea ce privește poziționarea României pe direcții importante de politică externă. Pînă acum enunțarea principială a aderenței la spațiul euro-atlantic rezolva automat toate eventualele dileme. E drept, a mai existat în trecut o dispută între Traian Băsescu și Călin Popescu Tăriceanu, pe atunci premier, pe subiectul retragerii în avans a trupelor noastre din Irak dar aceasta a fost tranșată rapid și în fond atunci nu se punea problema de a trebui optăm între America și Europa.
Însă acum ne confruntăm cu o serioasă fisură transatlantică, care va crește probabil considerabil în perioada următoare în urma denunțării unilaterale de către Statele Unite a Acordului cu Iranul și a fricțiunilor comerciale bilaterale. Au mai existat și în trecut tensiuni de acest gen, de pildă în timpul conflictului din Irak. Ne aducem aminte de sintagma inventată atunci: o "Noua Europă", pro-Americană, în opoziție cu Franța și Germania. Însă, pe de o parte, Donald Trump e mult mai contondent în declarații ca George W. Bush, privește cu reticență relația cu Europa, iar pe de alta peisajul geopolitic s-a schimbat mult: avem o Rusiei agresivă, mult întărită în plan militar, și o Chină într-o mare ascensiune geopolitică.
Wolfgang Ischinger, un fost ambasador al Germaniei la Washington și actualul președinte al influentei Conferințe anuale de Securitate de la Munchen se întreabă "dacă America și Europa mai sunt împreună în încercarea de a gestiona provocările de securitate ale momentului sau ne îndepărtăm iremedibil unii de alții". În aceste condiții enunțurile care fac trimitere la euro-atlantism nu mai sunt de nici un fel de folos așa că România are nevoie urgentă de o nouă strategie de poziționare externă care să țină cont de faptul că deși suntem parte a spațiului comun european UE nu ne poate oferi, în mod realist, nici un fel de garanții de securitate.
Element pe care Klaus Iohannis îl ignoră atunci cînd se grăbește să-și însușească mecanic orice poziționări venite de la Bruxelles sau din alte capitale europene. În fapt, nu există o politică externă comună a Uniunii Europene. Sunt destule situații în care interesele naționale prevalează, țările membre neezitînd să facă poziție separată sau să blocheze încercări de formulare a unor declarații sau decizii comune europene. Așa că nu e nici un fel de catastrofă dacă România decide să meargă pe o abordare diferită în chestiuni precum aceea a mutării Ambasadei Statelor Unite la Ierusalim sau chiar a ambasadei noastre la Ierusalim.
Dar suntem în stare să punem la punct o strategie coerentă în relația cu America și cu UE în noul context fracturat? E greu să fii optimist. Pe de o parte Liviu Dragnea vede acest subiect delicat aproape exclusiv prin prisma agendei sale de politică internă. Iar pe de alta, Klaus Iohannis, după mica rebeliune de la chestiunea cotelor de imigranți, pare să vadă în orice abatere de la linia de conduită promovată la Bruxelles un fel de sacrilegiu. Cert este că s-a mai deschis un front masiv de divergență internă toxică într-o zonă în care, mai ales prin prisma noului context geopolitic, așa ceva ar trebui evitat cu orice preț.
