Multă vreme am trăit cu iluzia, unii o mai fac și astăzi, că, în ciuda diferitelor interese, există un set minimal de principii (cum ar fi schimbarea prin forță a frontierelor, definiția agresiunii, etc) cu care comunitatea internațională este de acord și că instituții interna-ționale „fanion“, precum ONU, agențiile sale asociate, organizațiile al căror scop declarat este apărarea drepturilor omului, un exemplu fiind Amnesty International, asigură, cu toate limitările inerente, o rezonabilă plasă de siguranță împotriva derapajelor majore, încălcării grosolane a legislației în materie de drept internațional, despre care s-au scris nenumărate tomuri.

Însă actuala destrămare a ordinii internaționale care a fost prezervată în ultimele trei decenii de Pax Americană, aruncă în aer practic toate aceste presupuneri liniștitoare.

Între altele, am văzut cum invazia rusească a Ucrainei a fost creativ etichetată cu doi ani în urmă drept o „misiune militară specială împotriva naziștilor de la Kiev“, descriere acceptată fără mari probleme în multe colțuri ale lumii.

Mai nou sunt reinterpretate la fel de creativ conceptele de „apartheid“ și „genocid“, acuzații capitale la adresa Israelului, după intervenția militară din Gaza ca răspuns la masacrul din 7 octombrie al teroriștilor Hamas.

Mai întâi pe străzile din Londra, Berlin, Paris, New York, Washington și multe alte orașe de pe ambele maluri ale Atlanticului sau din Australia. Iar, acum, instituționalizat, prin demersul inițiat de Africa de Sud la Curtea Internațională de Justiție de la Haga în care acuză Israelul de genocid și cere încetarea imediată a acțiunilor militare în Gaza. 

Charles Moore, cel mai important biograf al dnei. Thatcher, observa în cotidianul Telegraph, plecând de la decizia din 9 octombrie a Consiliului ONU pentru Drepturile Omului, la doar două zile după masacrul din sudul Israelului și înainte ca să fie ordonată vreo acțiune militară în Gaza, de a ține un moment de reculegere pentru „pierderea de vieți nevinovate în teritoriile palestiniene ocupate și în alte părți“, că semnele erau deja vizibile încă de pe atunci. „În altă parte“ era singurul cuvânt care părea să facă aluzie la masacrul Hamas din 7 octombrie. „Suprimarea adevărului începuse deja. A fost apoi o trecere rapidă de la suprimarea adevărului la inversarea adevărului“.

Sigur, pare bulversant că un masacru istoric al evreilor, cel mai grav după Holocaust, a declanșat aproape imediat, chiar înainte ca să existe un răspuns al IDF, armata israeliană, un adevărat val global de ostilitate nu față de cei responsabili, ci față de victimele acestuia. Însă asta nu ar trebui să ne mire, scrie Matti Friedman în Free Press.

Este rezultatul unei sofisticate campanii de manipulare orchestrată de Hamas care a dovedit cât de bine stăpânește pedalele emoționale și ideologice și cât de bine cunoaște mentalitățile dominante din spațiul occidental.

„A înțeles că reportajele despre Gaza se vor concentra în mod inevitabil pe victimele civile, obturând cauza războiului, prezentând operațiunile militare ale Israelului drept atrocități pentru a-l presa să înceteze lupta.

După cum Hamas știa că organizațiile internaționale care finanțează Gaza, după ce au închis în mare parte ochii la vasta infrastructură militară de acolo, realizată în mare parte cu banii lor, își vor concentra toate acuzele asupra Israelului făcând uitate consecințele acțiunilor Hamas“.

În acest cor se înscriu și o bună parte a mass media internaționale, de la BBC și The Guardian sau Le Monde la Associated Press și canale de televiziuni de știri americane care privesc toate cu vădită simpatie Hamas, deși neagă asta declarând, ca și guvernul sud-african, că sunt doar preocupate de soarta palestinienilor.

Într-un mod șocant pentru mulți, departe de a fi îngroziți, de ceea ce s-a întâmplat pe 7 octombrie, destui jurnaliști din redacții occidentale, precum cea de la The Guardian, au privit cu satisfacție „întâmplarea“ după cum a relatat ulterior pentru Free Press un fost coleg al acestora.

În timp ce BBC, care a refuzat multă vreme să-i numească pe teroriștii Hamas „teroriști“ (în urma criticilor a acceptat să o facă dar într-o formă edulcorată menționând că așa sunt ei desemnați de guvern), a înțeles să relateze în felul următor despre acțiunea de la Haga a Africii de Sud: „ultimele trei luni au fost destul de șocante, dar să auzim totul rezumat de avocații Africii de Sud este devastator. Cum, se întreabă mulți, nu poate fi aceasta o poveste de genocid?“.

După masacrul din 7 octombrie, cunoscuta actriță Susan Sarandon observa cu satisfacție că „evreii americani au început să simtă cum e să fii musulman în această țară“, iar, după ce i-a fost reziliat contractul pentru un rol în seria de filme Scream, i-a sărit imediat în ajutor fostul premier francez Dominique De Villepin, un anti-american notoriu, despre care Eric Ciotti, liderul partidului Les Republicains, a spus că „nutrește o ură patologică“ față de Israel.

Ce scapă din acest tablou în care totul se reduce simplist la „rezistența oprimaților“ față de „opresori“ este că Hamas, un acronim pentru Mișcarea de Rezistență Islamică, se consideră angrenat într-un război religios global, obiectiv descris explicit în Carta miliției teroriste, în care inamicii sunt Israelul și Vestul în ansamblu, în principal americanii.

În ceea ce îi privește pe evrei, remarcă Matti Friedman, „pentru că aceștia nu pot fi urâți în mod oficial în baza etniei sau religiei lor, pot fi urâți în schimb în mod legitim ca susținători ai «apartheidului» și ca întruchipare a «privilegiilor»“.

Sigur, ar fi interesant de întrebat cei care susțin că ar trebui să fie impusă o imediată încetare a focului în Gaza, de unde Hamas continuă să lanseze rachete asupra populației civile din Israel (faptul că acestea sunt în marea lor majoritate interceptate de sistemul Iron Dome nu modifică în niciun fel intenția) cum ar trebui să procedeze armata israeliană pentru a-și proteja populația în confruntarea cu o structură teroristă care utilizează deliberat civili pe post de ținte, organizație care conform declarațiilor făcute de un înalt oficial Hamas la un post de televiziune din Liban, este decisă să repete masacrul de pe 7 octombrie ori de câte ori va fi nevoie, pentru a șterge de pe hartă statul evreu.

Delegației sud-africane venită la Haga i s-a alăturat Jeremy Corbyn, care putea foarte bine, în calitate de lider al Partidului Laburist, să devină cu cățiva ani în urmă prim-ministru a Marii Britanii.

Corbyn, care este un simpatizant al regimului teocratic de la Teheran, principalul responsabil pentru finanțarea și sprijinul logistic acordat unui întreg evantai de mișcări teroriste din Orientul Mijlociu, s-a alăturat în 2014, cu un an înainte de a prelua conducerea laburiștilor britanici, unei delegații palestiniene care a depus coroane de flori în onoarea unui membru proeminent al organizației teroriste Septembrie Negru, responsabilă pentru asasinarea a 11 sportivi israelieni în cursul Jocurilor Olimpice de la Munchen din 1972, ucis de Mossad.

Un alt britanic, un cunoscut profesor de drept internațional de la Universitatea Oxford, Vaughan Lowe, care s-a asociat și el delegației sud-africane, nu numai că a acuzat Israelul de genocid, dar a și argumentat în fața Curții de la Haga ca nici măcar nu are dreptul legal să se apere. Contrazicând flagrant ceea ce susținea tot el, în 2005, într-un studiu publicat de Chatham House.

„Dreptul la autoapărare este dreptul de a folosi forța pentru a evita un atac. Sursa atacului, dacă este un stat sau un actor non-statal, este irelevantă pentru existența acestui drept... Forța poate fi folosită pentru a evita o amenințare deoarece nimeni și niciun stat nu este obligat prin lege să sufere pasiv atunci când este atacat“, scria el atunci.

Când sunt însă la mijloc înalte comandamente ideo-logice, astfel de volte logice și morale au devenit perfect acceptabile în climatul radicalizat din campusurile universitare occidentale, confirmând o observație a lui George Orwell care spunea că „unele idei sunt atât de stupide încât numai intelectualii cred în ele“.

Retorică sud-africană, interpretarea creativă a conceptului de „genocid“ are bune șanse să găsească o audiență favorabilă la Haga. Este suficient să ne uităm la proveniența celor 15 judecători ai Curții între care se regăsesc unii precum cei din China, Rusia, Uganda, Liban sau Somalia, toate țări extrem de ostile față de Israel.

Și să ne amintim cum structuri ale ONU cu componență de același tip, precum Consiliul ONU pentru Drepturile Omului, amintit de Charles Moore, în timp ce votau la foc automat rezoluții violent critice față de  Israel, s-au arătat complet neinteresate de violări cu adevărat grave ale drepturilor omului în Coreea de Nord, Sudan, Iran, China sau Yemen.

Jurnalista britanică Melanie Philips scrie pe fluxul ei de Substack că rostul acestui „spectacol orwelian“ orchestrat de Africa de Sud este o strategie cinică de a descrie „tentativa de genocid a Hamas drept legitimă apărare, iar apărarea Israelului împotriva acestui atac criminal drept «genocid»“.

Problema este că la organizații interna-ționale precum Consiliul ONU pentru Drepturile Omului și în general la ONU nu există în realitate principii, reguli nescrise, judecăți morale.

Există doar agende, interese, resentimente, polițe istorice de plătit. De pildă, în cazul primului organism, o solicitare a țărilor occidentale nu de a condamna ci doar de a face un raport pe marginea situației celor 12 milioane de uighuri musulmani din
Xinjiang supuși unor represalii dure din partea regimului de la Beijing a fost respinsă cu concursul unor țări, multe musulmane, care deplâng islamofobia și soarta palestinienilor.

De altfel, țările musulmane atât de preocupate de soarta „fraților palestinieni“ atunci când e vorba să condamne Israelul, între care se remarcă prin virulența atacurilor președintele turc Erdogan, au devenit de fiecare dată brusc amnezice atunci când s-a încercat readucerea în discuției a ultimei teme în Adunarea Generală ONU, pentru a nu deranja China.

Motivul e foarte simplu: e mult mai periculos și mai contraproductiv să deranjezi China decât să deranjezi țările occidentale față de care oricum nutresc resentimente pe care acum, când raportul de forțe de pe mapamod s-a schimbat, pot să și le manifeste fără niciun fel de temeri, țări pe care le pot acuza de atitudine post-colonială umăr la umăr cu susținătorii lor radicali progresiști din spațiul occidental. 

Pentru ultimii, oricât de corupte și brutale ar fi regimuri precum cele din Sudan, Eritreea sau Republica Centrafricană, acestea vor fi automat încadrate în categoria „oprimaților“, victime ale „opresorilor“ americani, britanici sau din alte țări